Tata, originar din Herţa, a făcut armata la marină, pe Dunăre, unde l-a prins şi războiul. In 1945, când Herţa a intrat, in mod absurd, in componenţa URSS, el nu s-a mai intors acasă, ci a rămas pe teritoriul pe care România reuşise să şi-l păstreze.

Din acel moment, nu i s-a mai dat voie niciodată să-şi viziteze părinţii. Ii era dor de ei, de casa in care se născuse, de grădina cu mulţi pomi, de fântâna cu apă limpede şi rece, al cărei gust şi-l amintea. După mult timp, prin anii '60, când eu eram elev de liceu, a organizat, intr-un mod complicat, prin scrisori, prin mesaje transmise cu ajutorul unor cunoscuţi, o intrevedere de ladistanţă cu tatăl său. Mai exact, el urma să se afle, la o oră dinainte stabilită, pe un mal al Prutului, iar tatăl lui - pe celălalt mal. M-a luat şi pe mine la acea neobişnuită intrevedere.

Tatăl meu şi cu mine eram neinsoţiţi de alte persoane. Grănicerii de pe malul românesc, inţelegători, hotărâseră totuşi că nu e bine să se afişeze cu noi. In schimb, tatăl tatălui meu, care venise cu greu din Ucraina in Republica Moldova pentru această intâlnire, se afla sub supravegherea a doi militari inarmaţi.

Intre tată şi fiu era o distanţă mare, de peste 50 de metri, poate chiar 70, nu reuşesc să-mi amintesc exact. Discuţia dintre ei, stranie, un deznădăjduit schimb de strigăte, nu avea un subiect anume, ci era un fel de imbrăţişare prin cuvinte. După un timp, tata i-a explicat tatălui lui că eu sunt fiul lui cel mai mare. Eu mi-am ridicat mâna şi am fluturat-o cu aparentă voioşie, dar in momentul acela plângeam.

In scurtă vreme, intrevederea a luat sfârşit. Cu indemnuri rostite autoritar, in limba rusă, militarii de peste Prut l-au convins pe tatăl tatălui meu să părăsească locul. Eu şi tatăl meu am rămas neclintiţi şi multă vreme i-am făcut semne de despărţire bătrânului care se indepărta.

P.S. Ajuns el insuşi bătr