Sorin Stoica face parte din categoria extrem de restrânsă a scriitorilor care işi găsesc stilul de la bun inceput, fără să-l caute (iar printre prozatori, se ştie, fenomenul e şi mai rar intâlnit). Aşa se explică, bunăoară, impactul neobişnuit al debutului său, semnalat in mai toată presa literară cu exaltarea descoperirii marilor revelaţii.
E drept, lucrurile ar fi stat poate altfel (dar nu cu mult) intr-un context ceva mai fertil in valori literare: entuziasmul s-ar fi temperat niţel, favorizând nuanţa in receptare şi un verdict purificat de circumscrierile excedentare ale complicităţilor afective. Cu toate acestea, volumele ulterioare nu au infirmat, niciunul, diagnosticul iniţial. Dimpotrivă. Dacă de atunci, chiar de la prima carte (Povestiri cu injurături, 2000), talentul autorului se cristalizase intr-o formulă narativă precis conturată, percutantă şi uimitor de matură, mascând carenţa experienţei de viaţă printr-o excepţională disponibilitate empatică, formulă manevrată dezinvolt de un povestitor insetat de concret, cu urechea şi ochiul mereu la pândă, textele de mai târziu se inscriu şi ele tot pe coordonatele cunoscute, la o cotă valorică menită să consacre şi să consolideze un prestigiu neindoielnic.
Se observă cu uşurinţă că, in intervalul celor şase ani câţi s-au scurs de la debut până la pretimpuria-i dispariţie, Sorin Stoica a preferat să rămână prizonierul propriei maniere (din instinct, din inteligenţă, din cine ştie ce pricină, nu mai contează) şi să ducă departe, până la limită, o experienţă dintre cele mai dramatice (i-aş zice onto-scripturală, dacă nu mi s-ar părea prea preţioasă expresia). Nici vorbă de "mutaţii" ori spectaculoase salturi calitative. Lipseşte regia momentelor de graţie, delimitate, in majoritatea cazurilor, cu exces de mijloace, ca intr-o exergă. Aici, din contra, diagrama ce marchează direcţia de evoluţie, p
