n) Un domn în etate, al cărui nume nu-mi spune nimic, publică, sub titlul "Cum i-am cunoscut", un memorial al împrietenirilor lui cu marii dispăruţi din anii 1970-2000. Cartea e scrisă cu talent evocator, cele povestite în ea pot fi întărite şi de alţii, iar faptul că autorul procedează ca într-un jurnal precizând ziua, ora şi circumstanţele în care s-au petrecut întâlnirile sale cu marii oameni de cultură ai epocii face textul nu numai credibil, ci şi exact.

Cititorul se simte martor la scenele şi dialogurile volumului. Totul e aşa cum trebuie să fie într-o scriere de acest gen, doar că autorul n-a avut niciodată nici un fel de relaţii cu subiecţii săi. Totul s-a petrecut numai în mintea lui. Un critic, la curent cu literatura memorialistică, spune într-un comentariu demascator că s-a interesat la urmaşii somităţilor şi că aceştia nu-şi amintesc de numele persoanei. Nici fotografia de pe coperta a patra a cărţii nu-i convinge.

Cartea e un fals, spune criticul, dar unul care nu poate fi dovedit. De fapt, nu merită efortul, mai ales că evocările sunt mai mult decât smerite şi elogioase. Omul putea pur şi simplu să facă undeva o specificaţie de genul "români de seamă, aşa cum aş fi vrut să-i cunosc şi nu mi-a fost dat", iar cartea sa ar fi fost şi mai provocatoare. Ar fi putut fi comentată ca o specie literară inovatoare, în teritoriul realităţilor virtuale.

O ficţiune, dar cu personalităţi ce-au existat. Povestitul e o formă de eliberare, iar eliberarea e un mod suprem al creaţiei.

n) Mă bătea gândul într-o vreme să scriu povestea unei vieţi de căminist. Socoteam că cei zece ani petrecuţi în cămine îmi asigurau material, dar când să-mi iau la amănunţire amintirile, am realizat că mi-a rămas doar o stare, fără repere, fără evenimente. Starea de cămin.

În cămin, îţi ascunzi simţămintele, iar dacă petreci mulţi a