Gardă de onoare, imn regal, asistenţa in picioare, ca semn de deferenţă in faţa Alteţei Sale Principesa Margareta, costumaţie de perioadă interbelică sau eleganţă princiară (Neagu Djuvara), public parcă (auto)selectat cu grijă, somptuoasa clădire a Muzeului Enescu, adică totul in ton cu evenimentul: lansarea volumului impresionant (prin dimensiuni, prin calitatea hârtiei şi a reproducerilor, prin cantitatea de informaţii şi de documente cuprinse) "Regina Maria in America" de Adrian-Slivan Ionescu.

Ceva mai mult de o jumătate de secol de regalitate şi o tăcere de altă jumătate sunt cauzele pentru care românii ştiu destul de puţine despre monarhie şi familiile monarhice din România. Dincolo de atracţia şi fascinaţia exercitate de viaţa din palatele regale, ar trebui să primeze cunoaşterea istoriei adevărate. De la A.D. Xenopol incoace nu am mai avut o istorie cât de cât reală. E un truism să afirmi că fiecare putere - la noi şi fiecare regim politic - rescrie istoria, selectând, aducând in prim-plan fapte convenabile şi justificabile Alteori insă se perpetuează nişte locuri comune fără ca nimeni să le mai verifice. Am crescut cu o istorie in care strămoşii noştri erau nişte viteji nemaipomeniţi: fuseserăm cei mai viteji dintre traci, luptele cu romanii erau pilde de eroism, dar mai ales avuseserăm nenumărate victorii impotriva otomanilor. Ni se umplea pieptul de mândrie când ai noştri apărându-şi "sărăcia şi nevoile şi neamul" infrângeau puhoaiele Imperiului după o tactică militară care ni se părea genială: pârjolul şi retragerea in păduri.

Toată această mândrie a inceput să pălească atunci când am citit că luptele din Evul Mediu şi până hăt spre vremurile moderne se dădeau de la răsăritul la apusul soarelui, iar invingător era cel care rămânea pe câmpul de luptă şi a doua zi dimineaţa. Aha, mi-am zis, păi dacă noi o şparleam in timpul nopţii