Mi se pare şi mie, ca şi multor altora, că cei care stau toată ziua să vîneze abateri de la corectitudinea politică au o ocupaţie foarte tristă. Iar etichetele care rezultă de aici, de genul „rasist“, „misogin“, „nazist“, sînt foarte sensibile, sînt calificative care se lipesc uşor şi produc un anumit efect chiar şi atunci cînd sînt complet nejustificate. Aşa că, evident, ele ar trebui manevrate cu mare grijă. Însă, oricît de liberali sau libertarieni am fi în privinţa libertăţii de exprimare, cuvintele înseamnă totuşi ceva. O toleranţă completă faţă de gîndire şi exprimare pe motiv că adepţii corectitudinii politice impun un fel de teroare înseamnă, desigur, tot un fel de teroare, o teroare a nediscriminării şi arbitrariului. Aşa că nu cred că avem de ce să ne ferim să spunem, de exemplu, că ministrul nostru de externe e rasist. Atunci cînd afirmi că infracţionalitatea din comunităţile rome e o problemă de natură fiziologică, nu mai există nici un dubiu. E rasism de manual. Nu prea e genul de eroare care pur şi simplu îţi scapă, adică nu văd cum te-ai putea trezi spunînd aşa ceva dacă nu o crezi efectiv. Situaţia devine şi mai clară atunci cînd Theodor Baconschi încearcă să dreagă situaţia susţinînd că „poţi să spui despre ei şromiţ ce vrei, dar nu că sînt imbecili“, ceea ce, într-un fel, e ca şi cum ai spune că sînt imbecili. A afirma, magnanim, că romii „au inteligenţă nativă“ implică în mod necesar presupoziţia că nu toţi oamenii dispun de inteligenţă nativă. E mai mult decît condescendenţă şi superioritate, e rasism calificat. Bineînţeles că, la noi, reacţia automată e de genul „fugi dom’ne de-aici, cum să fie rasist“ sau „Baconschi? Îl ştiu io, e băiat simpatic, cum poţi să spui aşa ceva despre el?“. Uneori, mai poţi auzi şi argumentul complet dement că „nu poate fi rasist pentru că e cult“. Sigur, e evident ce se întîmplă. În România, valorile liberal