Înainte de toate să explic de ce folosesc mereu „pandoreze” şi nu „pandore”, cum e încetăţenit pe-aici. În afara faptului că îmi sună mai bine în urechi, e şi o chestie de poziţionare, ca să zic aşa. Mă privesc mai degrabă ca pe o locuitoare a acestei planete-blog şi nu ca pe o variantă autohtonă, virtuală, a „celei dăruite cu de toate”. Dacă aş locui în Praga, aş fi pragheză, la Londra, londoneză, dar petrecându-mi vremea pe Pandora, sunt pandoreză. Simplu.
Mă întreb însă dacă femeile despre care am să vă vorbesc astăzi ar fi fost pandoreze, dacă ar fi vrut să scrie aici. La cât erau de deschise la minte pentru vremurile lor, probabil că da. Dar dacă ar fi semnat pe Pandora, cu siguranţă ne-ar fi făcut, pe noi, cele de-acum, să ne simţim mici şi neînsemnate. Nu că ar fi intenţionat asta (erau nişte adevărate doamne, să nu uităm, n-aveau timp de meschinării), ci pentru că ele chiar au făcut să se mişte lumea un pic, pe când noi încă nu, vorba unui comentator de-al nostru. Sau, mă rog, eu nu.
Dar să las introducerea şi să vi le prezint pe doamnele în cauză, despre care nu-mi amintesc să fi auzit în campania „Mari români”. Dar poate mă înşel şi nu am fost eu suficient de atentă.
Elisa Leonida Zamfirescu. Peste tot unde cauţi date despre această doamnă găseşti aceeaşi informaţie: este prima femeie inginer din lume. Atunci când, în 1912, a terminat Academia Regală Tehnică din Berlin – Charlottemburg, ziarele vremii au numit-o doar prima femeie inginer din România şi Germania. Cercetări ulterioare au dovedit că nicio femeie până atunci nu a mai obţinut acest titlu, aşa că se poate să-i spunem prima ingineră din lume.
Elisa Leonida a încercat iniţial să studieze la Şcoala de Poduri şi Şosele Bucureşti (actuala Politehnică), dar nu a fost admisă din cauza prejudecăţilor vremii. Nu i-a fost uşor nici la Charlottemburg. La înscriere, decanul a încerca
