Pentru acela care urmareste atent titlurile de pe afise, iar apoi vede cea mai mare parte dintre spectacolele ce poarta aceste titluri, senzatia ca lucrurile sunt lasate la intâmplare in repertoriile majoritatii teatrelor românesti este acuta. In plus, experienta "din teren" arata ca sintagma "politica repertoriala" e intâmpinata de multi directori de teatru cu ridicari din sprâncene, iar cine indrazneste sa o pomeneasca e privit cu uimire, uneori chiar cu consternare, de parca ar fi emis o injuratura. Dar nu este acesta principiul ce ar trebui sa stea la baza oricarei "intreprinderi" teatrale?
In perioada interbelica, pe când companiile private purtând numele unor mari actori infloreau si circulau in turnee ce duceau teatrul pâna in cele mai ascunse colturi din tara, titlurile erau alese pe baza de intuitie. De obicei artistul sau artista principala din companie alegea câte un text - fie pe baza unor recomandari prietenesti venite din cercul intelectual din jurul sau, fie pe baza zvonurilor ajunse pâna la el/ea despre succesul inregistrat de piesa respectiva la Paris (influenta culturii franceze fiind majora). Era o alegere empirica, dar una care amesteca perspicacitatea animatorului trupei cu ceea ce stia acesta despre publicul sau. Combinatia nu era deloc infailibila si nu de putine ori provoca esecul, fiindca gusturile artistilor erau cu mult mai evoluate decât cele ale publicului lor de strânsura, animat de impulsuri primitive, mai degraba decât de pasiunea pentru cunoastere (vezi exemple ca Maria Filotti, Lucia & Tony Bulandra si multi altii).
Vremurile au trecut, iar despre alegerile de repertoriu din teatrele luate fortat sub aripa statului in perioada comunista s-a scris in mod aplicat, subliniindu-se cu documente rolul nefast al cenzurii si impulsurilor propagandistice in compunerea acestuia(volumele coordonate de Liviu Malita sunt esen
