Când îşi reedita, în 2002, Elegiile politice, Ion Gheorghe rupea o tăcere care durase un deceniu şi jumătate. (Cel mai apropiat volum anterior, Zalmoksiile, fiind din 1988.)

S-a scris puţin despre această ediţie a doua, tot atât de puţin cât se scrie în genere despre oricare alta. Aşa încât, în afară de o anume faimă orală, poetul nu beneficiază de o adevărată receptare din perspectiva actualităţii. Astăzi, Ion Gheorghe e mai prezent în istorii (ca aceea a lui Nicolae Manolescu, ca acelea ale lui Alex Ştefănescu sau Marian Popa) decât în reviste.

Abia apărute, Sutrele ţăranului Iancu Arsene oferă ocazia unei semnificative recuperări de handicap din partea criticii de azi. Singura dificultate, în această privinţă, ţine de editură, complet necunoscută şi evident absentă de pe piaţă. Aceasta se numeşte Rafet, funcţionează la Râmnicu Sărat şi creditează un proiect intitulat Scriitori buzoienipentru literatura română. Totuşi, nu cred că o asemenea dificultate e chiar descurajantă pentru un cititor interesat (mai mult: pentru un critic literar cu antenele cât de cât sensibile).

Titlul îmi place. Are exact dozajul necesar combinaţiei de arhaicitate simultan localistă şi transcontinentală pe care-o realizează poezia lui Ion Gheorghe. În plus, aminteşte şi de sutrele indiene, şi de cele, orientate ideologic tot spre stânga, ale lui Allen Ginsberg. (Dintr-o scurtă notă cu pretenţii de prefaţă aflăm că volumul era cât pe ce să se numească, la sugestia redactorului, Doctrina bobului. Bine că n-a rămas aşa !) Poemele de aici au fost scrise în răstimpul ultimilor trei ani de comunism. Cumva, s-ar putea înţelege de ce n-au fost publicate la vremea lor, din 1986 în 1989, deşi dimensiunea politică e simţitor temperată prin comparaţie cu scandaloasele Elegii. Cum de n-au apărut după aceea, căci prilejuri au fost berechet, nu-mi explic. @N_P