Intr-o bună zi, dimineaţa, in loc să mă trezesc metamorfozată intr-o gânganie infricoşătoare, m-am trezit o femeie avidă de viaţă. Hulpavă şi cu o sete teribilă de viaţă. De viaţa celorlalţi.

Mă apucă din când in când, la intervale destul de neregulate. Acum să nu vă treacă prin cap să mă ştampilaţi cu vreun paragraf din Freud. Nu ţine, n-are nici o legătură. Şi nici nu se mai poartă. Pur şi simplu imi vine câteodată să urmăresc câte un individ.

Cred că am inceput bine aşa. Impresia mea e că sunt destul de convingătoare.

Aşa am inceput să-l urmăresc pe Horaţiu. Nu de dimineaţa până seara. Sau până noaptea târziu, cum mi-a trecut prin minte la un moment dat. Nu, nici pe departe.

Erau zile când nu-l băgam deloc in seamă. Nu mă interesa dacă ieşea pe balconul lui proaspăt inchis cu geam termopan. Mă lăsa rece dacă se intindea in şezlongul de culoarea muştarului cu o cană de ceai alături, pe un teanc de cărţi. Nu-mi păsa nici când se apleca pe fereastra balconului, o fereastră prea ingustă şi de-a dreptul scundă pentru gustul meu. Merita ceva atenţie mâna lui stângă, dar nu cine ştie ce; se mişca leneşă şi apuca incet cana şi o ridica in dreptul ochilor şi o ducea la gură cu un gest de femeie care se ştie privită. Oricum, nu e cazul să insist mai mult.

Blocul lui Horaţiu are patru etaje, al meu, are şapte. De fapt, nu-i al meu, ştiţi foarte bine cum stă treaba. Eu stau in apartamentul mamei până când voi deveni majoră şi responsabilă şi grasă.

Cele două blocuri sunt faţă-n faţă, despărţite de o alee pe care abia poate să intre un BMW. Nu ştiu ce tâmpiţi de edili au hotărât asta, căci nu-mi inchipui că nişte prăpădiţi de arhitecţi au scos-o din capul lor şi au şi reuşit s-o implânte aici, dar asta e.

E singurul bloc cu patru etaje din toată zona, inconjurat concentric de alte patru cu şapte etaje şi astea, la rândul lor, de cele