Cîinii de pază ai democraţiei româneşti latră de ceva vreme vestind zorii dictaturii de partid. Haita de jurnalişti şi sinecurişti-comentatori pripăşită pe lîngă adăpostul călduţ de la Cotroceni – căci despre ea este vorba –, urlă sinistru în direcţia PNL, partid „acaparat“ de un lider autoritar, care şi-ar fi impus echipa şi programul prin şantaj. Unul construit pe cele două milioane de voturi de la prezidenţiale, scor istoric pentru liberali. Casandrele se afundă în ridicol, ajungînd să-i căineze pe Călin Popescu-Tăriceanu şi Ludovic Orban – adică „protectorul“ de pînă mai ieri al intereselor oligarhice şi adversarul intratabil al lui Traian Băsescu şi PDL –, numai pentru că ar fi fost expulzaţi din zona de comandă liberală. Atenţie însă, Popescu-Tăriceanu şi-ar merita marginalizarea, pentru că a refuzat anticipatele în 2005 şi a respins marele proiect al dreptei prin fuziunea cu democraţii. Crin Antonescu – lider reconfirmat de partid, al treilea în ierarhia naţională şi demon de serviciu validat, definitiv, de PDL şi de condeiele lui credincioase. Păcatul originar al PNL este acela că există. Circumstanţă agravantă – impertinenţa de a contesta „băsescianismul“, laolaltă cu legitimitatea şi supremaţia democrat-liberală pe culoarul de dreapta. Crin Antonescu denunţă cameleonismul ideologic al PDL şi tendinţa acestuia de a controla statul în maniera brevetată de PSD-ul din era Iliescu-Năstase şi propune transformarea PNL într-un partid capabil să alunge de la putere clica pedistă. Păi, cum să nu-l urăşti? Ura şi resentimentul sînt sporturile preferate ale politicienilor. Antonescu e şi el un practicant de succes. La acest capitol, puţinii pedişti care fac eforturi să-şi menţină la un nivel acceptabil spiritul analitic pot avea dreptate. Dacă proiectul liderului liberal se limitează la distrugerea PDL, atunci este sortit eşecului, iar de profitat va avea doar