Artiştii din vechea gardă a sculpturii noastre interbelice, Oscar Han, Ion Jalea, Ion Irimescu, Romul Ladea, Corneliu Medrea, Constantin Baraschi, Boris Caragea etc., deşi au rămas în datele majore ale stilisticii proprii, tematic şi iconografic sînt tot mai sever confiscaţi de imperativele doctrinare ale realismului socialist şi de epica sociologizantă a artei noi, pusă şi ea în slujba clasei muncitoare de la oraşe şi sate. Lupta oficială cu formalismul decadent, satanizarea geometriei ca formă elementară a evazionismului şi a laşităţii mic-burgheze, denunţarea lui Brâncuşi ca unealtă a propagandei occidentale împotriva comunismului eroic şi a înaltelor sale valori umaniste se manifestau simultan atît cu formele tacite de rezistenţă, a se vedea cazul lui Gheorghe Anghel sau al lui Ion Lucian Murnu, de pildă, cît şi cu puseele de independenţă şi cu febrele novatoare ale tinerilor aflaţi la începutul carierei lor artistice. Şi aceşti tineri nu erau chiar de neglijat, iar dacă îi privim retrospectiv erau de-a dreptul de temut. George Apostu, Paul Vasilescu, Pusi Cocea, Geta Caragiu, Vasile Gorduz, Silvia Radu, Constantin Popovici, şi lista ar putea continua, sînt reperele acestei noi generaţii care va marca decisiv configuraţia şi sensul sculpturii noastre contemporane. În cadrul acestei generaţii, evident mult mai largă decît poate sugera enumerarea de mai sus, Doina Lie este una dintre prezenţele majore şi inconfundabile. Fără a fi o prezenţă ostentativă, aşezîndu-se voluntar într-o permanentă rezervă faţă de gesticulaţia care trece drept carieră, pentru a se substitui, de multe ori, operei înseşi, ea a preferat tenacitatea construcţiei în surdină şi lupta continuă cu inerţiile ideologice şi cu îndărătnicia materiei. Situată la intersecţia a trei tendinţe majore, adică memoria statuarului occidental, cu vocaţia lui eroică şi antropocentristă, presiunea imaginii