În spatele oricărei producţii de teatru există secrete – iar miracolul naşterii unui spectacol ca o Afrodită din spuma mării e un miraj la care creatorii ţin, cu gîndul la retorta amestecului alchimic, veşnic supus hazardului, numit reprezentaţie. Toţi, mai puţin Victor Ioan Frunză şi Adriana Grand – care, în caietul-program al Cîntăreţei chele în coupé cu Lecţia, precizează numărul de repetiţii (55) şi de zile de lucru (46), la fel ca şi materialele utilizate pentru scenografie, aspect pe care, trebuie să recunosc, l-am mai remarcat la montări semnate de cei doi artişti.

Pot să spun, astfel, că o lună şi jumătate pentru două spectacole însumînd mai bine de două ore, pe texte deloc uşoare, aparţinînd panteonului dramaturgiei internaţionale, presupune un ritm extrem de profesionist. E pentru prima dată cînd V.I. Frunză asociază Cîntăreaţa… şi Lecţia, în formula de la Théâtre de la Huchette din Paris, deşi Lecţia a mai pus-o în scenă, în 2002, la Teatrul Maghiar „Csiki Gergely“ din Timişoara (cu trei actori extraordinari, Andrea Tokáy, Attila Balázs şi Etelka Magyari). Regizorul are şi alte „antecedente“ ionesciene, cu un tulburător Scaunele la Teatrul German de Stat din Timişoara, în care Ildiko Járcsek-Zamfirescu era impecabilă, sau cu un Regele moare la fostul Theatrum Mundi (actualul Metropolis) din Bucureşti, unde colabora din nou (după etapa lor comună de la Cluj) cu Marius Bodochi, iar Florinei Cercel îi oferea o partitură rară, în Marguerite regina. Această paranteză – cu spectacole ce nu mai sînt, de ceva vreme, în repertoriile teatrelor producătoare – trimite, de fapt, la consecvenţa cu care Victor Ioan Frunză şi-a urmărit, pînă acum, proiectul artistic personal al unei integrale Ionesco, cu reglaje şi aduceri la zi operate din mers. Şi ar mai trebui spus că, în toate aceste montări – ca, aş zice, în toate creaţiile lui Frunză –, scenogra