Mihaela Tonitza s-a născut la 9 noiembrie 1942, la Bucureşti, într-o familie de boieri din Craiova. Nepoată a marelui pictor Nicolae Tonitza, Mihaela a avut parte de o educaţie aleasă. Ştefan Iordache avea să o cunoască în vara anului 1969 când, întors în ţară din primul său turneu în afara României, în Franţa, şi-a luat o vacanţă şi a plecat pe litoral. A fost dragoste la prima vedere, povesteşte regretatul actor în cartea "Regele Scamator, Ştefan Iordache", a Ludmilei Patlanjoglu.
"Într-o zi, în băruleţul de la «Modern» am văzut o fată care bea citronadă. Şi-l întreb pe George Banu, că era şi el pe acolo, cine e domnişoara? «Mihaela Tonitza» zice. «Drăguţă fată», zic. «Vrei s-o cunoşti?», zice. «Da», zic. Şi aşa am cunoscut-o pe Mihaela, care era pe atunci asistentă la Institutul de Teatru. Am stat de vorbă, a doua zi ne-am văzut iar, ne-am sărutat. Părea să se-nfiripe ceva serios. Şi cum auzisem că Mihaela era nepoata marelui Tonitza (de el ştiam chiar şi eu câte ceva), şi cum Mihaela era şi cu mama ei acolo, m-am simţit dator să mă arăt drept om cultivat. Aşa că vorbeam tot timpul numai despre pictură. (...) După vreo trei luni de zile de plimbări, m-am hotărât dintr-o dată să i-o prezint lui tata-mare. Am avut curajul ăsta, pe motiv că Mihaela era olteancă, trăise mult timp la Craiova şi mama ei se născuse la Caracal. Altfel, n-aveam cum să apar cu ea, pentru că tata şi bunicul îmi spuseseră foarte clar, când mă făcusem băiat mare, nu cumva să iau altceva decât olteancă. Stai să vezi. Când am ajuns în gară la Calafat, l-am văzut pe fratele lui tata, care ne aştepta. Şi-atunci, de ruşine, Mihaela n-a mai vrut să coboare din tren. A trebuit s-o smulg de acolo. Acasă, ne aştepta tata-mare. Bunica se prăpădise, n-a apucat şi ea, săraca, să mă vadă cu Mihaela. «A, Mihaila.» Niciodată nu i-a zis Mihaela - numai Mihaila! Habar n-am de ce. Aşa rostea el. (
