Veve era o veverita zglobie, jucausa, cu blanita castanie si ochisorii ca doi taciunei.
De dimineata si pana seara trecea si retrecea printre crengile copacilor, iar din cand in cand, sarea pe gardul parculetului si de acolo pe zapada, sau mai curand, printre flori. Era o pata maronie prin verdele crud al ierbii. Dupa ce se parfuma cu miresme, urca iarasi in copaceii din fata blocului si devenea o acrobata desavarsita, admirata de oricine o privea. Dupa ce obosea, se retragea in casuta de lemn de pe un stalp al gardului si se ospata cu nuci, alune sau jir, special pregatite pentru ea de copii, prietenii si admiratorii ei cei mai statornici. Multumita de ospat, revenea printre crengi, mai gratioasa, mai eleganta in miscari. Era o acrobata cu inspiratie superioara. Cred ca sufletul ei era incantat de izbanda salturilor sale, de armonia cantecelor de pasarele si de frumusetea florilor de pe pamant. Si intr-o zi, cum statea ea asa, in iarba, printre flori, minunandu-se de culorile primaverii, un caine maidanez care tocmai trecea pe acolo a zarit-o, s-a repezit si a sfartecat-o. Cateva secunde de neatentie i-au fost fatale. Reveria in care cazuse i-a fost ultimul vis. De ce oare legile vietii noastre dure, de oameni, li se aplica si animalelor? Veve fusese nevinovatia intruchipata. Ne invatase ce-i gratia, jocul, veselia, prietenia, bucuria pentru frumos.
Cea mai mare suparare a fost a copiilor care o adorau. Dupa ce tragedia s-a consumat, o fetita a alergat la mama ei si a intrebat-o, plina de disperare: "De ce a murit Veve?". Mama i-a explicat ca in lumea celor mici si a celor mari exista intrebari la care nu se poate raspunde...
Cum si supararile trebuie depasite (cu ratiune omeneasca), in cele din urma, copiii au hotarat sa-i pregateasca lui Veve o inmormantare regala. Au asezat-o intr-o cutie, pe patut de deditei si viorele, toporasi si campanul
