Totdeauna mi-a fost greu sa scriu despre mama.
Poate pentru ca s-au scris atatea cuvinte frumoase despre mamele lumii, incat ceea ce as scrie eu ar insemna o continua repetitie. Si totusi, azi vreau sa scriu despre ea, despre mama mea, taranca.
S-a cunoscut cu tata ca intr-o poezie de Cosbuc: la o nunta in sat. Era cea mai mandra, cea mai frumoasa. Tata s-a prins in hora langa ea si nu i-a mai dat drumul de mana, pana dimineata, cand a condus-o acasa. La poarta, luandu-si cu greu ramas bun, i-a promis ca va veni dupa o saptamana s-o ia cu el, s-o faca femeia lui pentru totdeauna. Nu a crezut mama c-o sa vina. Un asa chipes de baiat, si mai ales de la oras, cum sa ia una ca ea, o taranca ce nu vazuse decat satul vecin, atunci cand se ducea sa duca lana la darac?! I s-a parut saptamana un an, asteptandu-si petitorul. Dar tata a venit insotit de-un unchi, cu flori, cu un tort, si-a luat-o pe mama. Pana aici, totul seamana cu o poveste, si ca orice poveste, ar fi trebuit sa se-ncheie cu "Si au trait fericiti, pana la adanci batraneti". Povestile, insa, se scriu frumos numai in cartile pentru copii. A lor a inceput cu un mare tambalau, facut de bunica. Iti dai seama! Fiul ei, baiat de oras, sa ia o taranca! A fost foarte greu pentru mama. A trebuit sa se mute, ca sa scape de gura soacrei, a trebuit sa-si ridice singuri o casa, la margine de mahala, a trebuit sa-nvete lectia traiului printre straini. Le-a trecut pe toate mama. Nu mai avea cum sa dea inapoi, desi necazurile cresteau cu fiecare an: copiii incepusera sa curga unul la doi ani, greutatile erau mai mari decat casa, tata incepuse sa bea de-atatea griji, ba il mai apuca si gelozia cateodata, cand i se parea ca toti barbatii jinduiesc la frumusetea mamei. Mama, insa, si-a vazut de menirea ei. Era mandra ca-i taranca, stia sa duca greul, stia sa rabde, era tare inteleapta, asa tanara si fara prea mu
