Nu sunt critic de film, dar vă recomand Whatever Works. Ca un fan iremediabil al lui Larry David, din momentul în care l-a adus pe Seinfeld pe lume (şi asta ne-a legat pentru totdeauna, popcultural vorbind), şi până la fiecare episod din Curb Your Enthusiasm, un serial atât de stânjenitor, că a început să fie difuzat, ca terapie, la spitalele de nebuni.
Ţarul ciudat al comediei, cel care a reuşit să facă avere din inadaptarea lui socială, acelaşi care a instituit, spre groaza marilor directori NBC, motoul „Fără îmbrăţişări, fără morală“ (mai multe despre obsesia mea pentru el, aici) s-a întâlnit cu un alt rege al umorului, venit dintr-o ţară asemănătoare, guvernată de aceleaşi reguli ciudate ale sincerităţii cinice.
Foto: Outnow
Vă recomand Whatever Works, de asemenea, ca un fan capricios al lui Woody Allen. Un fan încântat, în 2003, de felul în care bătrânul maniac juca pe degete tinerii de la Hollywood, în Anything Else, reuşind să infiltreze aerul nevrotic chiar şi în generaţia American Pie. Derutat apoi de Match Point, dezamăgit de Scoop, tolerant cu Vicky Cristina Barcelona, şi contrariat, de-a lungul celor trei, de ubicuitatea lui Johansson care se străduia să încapă în personaje, dar acestea (nu neapărat bine construite) o strângeau la subţioară, făcând din combinaţie un susur continuu de iritare interioară.
Un fan regăsit, însă, pe deplin, în Whatever Works. Noul Woody Allen păstrează ceva din spiritul Anything Else – e tot New Yorkul – , dar se întoarce mult mai adânc la maniacul din ’70, cu tot arsenalul depresiilor, temerilor, nostalgiei, sarcasmului, atât-de-specific subminării propriilor personaje.
Numai numele celor doi, Melody SaintAnne Celestine şi Boris Yelnikoff, în sine, te conving că extratereştrii i-au dat drumul înapoi maestrului compulsiv să facă iar filme.
Iar acesta s-a întors mai pesimist şi mai
