Moartea şi sexul (mica moarte) stau împreună în orice împrejurare: de la ultimul hit Britney Spears la cartea ultimului filozof scorţos. Cînd scrii despre moarte devii redundant, mecanic, ca atunci cînd scrii cu şi despre sex.

Julian Barnes, Nimicul de temut, Nemira, 2009, traducere Mihai Moroiu

Dar tot aici se desprind maeştrii de simplii lucrători ai tastaturii. Aşa apar diferenţele şi în cartea lui Julian Barnes, Nimicul de temut. Începe banal cu o descriere a părinţilor. Cînd ajunge la prietenii ipohondri sau tanatofobi poţi însă găsi mărturii ale machoismului morbid: „Frica mea de moarte e mai mare decît a ta şi mie mi se scoală mai des”.

Bun, lipirea eros şi thanatos se face şi din raţiuni de marketing, cum am făcut eu aici. Partea erotică e inexistentă în cartea asta, aviz neamatorilor. Barnes face ce ştie mai bine şi în acest ciudat eseu literar: citeşte cărţi, trăieşte în continuare frumos din obsesia lui pentru Flaubert, dar îi mai lasă şi pe alţii să intre în delirul bibliografic. Cum spune autorul, vor fi citaţi mulţi. Şi foarte mulţi dintre ei sînt morţi francezi…

Cele mai tari cărţi ale lui sînt despre citit (Papagalul lui Flaubert e doar un exemplu) sau despre oamenii de lîngă noi (vedete pop, oameni de afaceri, şahişti, scriitori şi cîte şi mai cîte în „Tour de France” sau „Scrisori din Londra”). „Nimicul de temut” este o culegere de mărturii şi de gînduri teribile despre moarte. Noroc că Barnes are umor, pe lîngă inteligenţa livresca.

Moartea nu este o întîmplare oarecare, e un pachet de obsesii: creierul – ce e cu organul ăsta care moare şi se reînnoieşte complet periodic; mori cu adevarat cînd îţi moare creierul, nu inima!, cum de-ţi slăbeşte memoria întărindu-se cu vîrsta o altă zonă cerebrală: forţa de a povesti şi de a altera amintirile. ce e după moarte – nu putea lipsi o lungă listă de credincioşi şi atei luptîn