Avem o zi, o oră sau măcar zece minute pentru a ne gândi un pic la știrea asta: ”Tânăra care a muncit până la epuizare a murit”?
Cine suntem , ce facem, pentru ce și cine facem ceea ce facem? Ce e munca? O necesitate, o obligație, o convenție, un lucru fără de care nu se poate? Cât din ceea ce suntem noi se definește prin job-ul pe care ni-l alegem? Cât din timpul nostru merită să-l dedicăm muncii?
Sunt întrebări mai mult decât retorice, dincolo de aparentul lor patetism. De altfel, suntem învățați încă de mici că ”patetismul” e rău, la fel cum suntem învățați că ”munca” e bună. E drept nu la modul stahanovist de acum câteva decenii, când cu celebra sintagmă ”munca e brățară de aur” ori ”munca l-a făcut pe om”. Ei bine, în cazul în discuție, l-a ”făcut” bine pe om…
Sincer, nu am răspunsuri la întrebările de mai sus. Pot spune că am avut o perioadă în care începeam munca pe la 6.00 AM și o închieam seara, pe la 20.00-21.00. Apoi a schimbat ritmul, și de pe la 9.00-10.00 AM munceam până către miezul nopții sau chiar mai târziu. Am avut parte și de satisfacții profesionale, dar a fost și un preț destul de dur plătit pe plan personal (printre altele, ruperea unei logodne ori amânarea unor proiecte la care țineam la fel de mult pentru a le finaliza).
De aproape 9 luni nu mai am un ”loc de muncă”. Și cu toate acestea n-aș putea spune că nu ”muncesc”. E cu totul altceva însă. Nu o să spun acum care dintre situațiile de mai sus le prefer. Aștept însă opiniile d-voastră. O să revin cu propriile considerații mai târziu, pentru a nu vă influența.
Avem o zi, o oră sau măcar zece minute pentru a ne gândi un pic la știrea asta: ”Tânăra care a muncit până la epuizare a murit”?
Cine suntem , ce facem, pentru ce și cine facem ceea ce facem? Ce e munca? O necesitate, o obligație, o convenție, un lucru fără de care nu se poate? Cât din ceea ce suntem
