Recunosc, abia am așteptat să mă văd instalată în fotoliu de cinematograf, cu ochelarii 3D pe nas. Nu de alta, dar Alice in Wonderland avea parte de foarte multe cronici bune, iar în Box Office-ul american era „the best”, detronându-l la vânzări pe deja premiatul cu Oscar, Avatar. Premiera poveștii lui Lewis Carroll m-a luat pe nepregătite, habar nu aveam că trebuia să aibă loc. Cu vreo două zile în urmă văzusem, din întâmplare, un banner uriaș cu Pălărierul roșcovan, învelind fațada unui bloc bucureștean. M-am oprit, am citit și am decis pe loc că filmul trebuia văzut. Nu neapărat din cauza lui Johnny Depp (deși este și acesta un aspect important. Colegele mele încă își mai amintesc că în urmă cu vreo doi ani l-am informat foarte serioasă pe responsabilul cu biletele de la un cinematograf fițos că noi avem bilete rezervate și avem întâlnire cu Jack Sparrow!!!). Și dacă am decis, efortul nici nu a mai contat, chit că am reușit să-mi ocup locul după o adevărată cursă cu taxiul prin oraș, pierzînd calupul de reclame și sărind și peste coada de la popcorn.
Numai că la ieșire a trebuit să recunosc că, fără a putea spune că filmul lui Tim Burton este prost, eu eram dezamăgită. Lăsând la o parte efectele 3D (care nici nu sunt atât de savuroase pe cât mi-aș fi imaginat), varianta Hallmark, din 1999, cea în care Alice este doar o copilă, cu Tina Majorino (Alice), Whoopi Goldberg (Cheshire Cat), Miranda Richardson (Queen of Hearts), Peter Ustinov (Walrus), Gene Wilder (Mock Turtle) în distribuție, mi se pare mult mai reușită (personal prefer țipetele ascuțite ale Mirandei capului imens al Helenei Bonham Carter).
În primul rând pentru că povestea lui Carroll se pierde cumva în încercarea de a da o morală acțiunii: aceea că nu trebuie să te dai bătut chiar dacă sorții par a fi împotriva ta. Decorurile mi s-au părut prea întunecate și prea puțin variate, și, recun
