Povestea lui Elling şi a lui Kjell Bjarne, care încearcă să se readapteze în societate, a fost nominalizată în 2002 la Oscarurile pentru cel mai bun film într-o limbă străină. Câştigător a fost desemnat atunci filmul bosniac „No man’s land” (regia Danis Tanovic), iar filmul lui Petter Naess a trebuit să se mulţumească cu alte premii mai mici. Transpunerea poveştii într-o variantă pentru teatru s-a bucurat şi ea de succes, iar piesa a fost montată printre altele în Anglia sau în Australia . „Elling“ este o adaptare după romanul „Fraţi de sânge“ al scriitorului norvegian Ingvar Ambjornsen, iar cartea face parte dintr-o serie de patru care îl au ca personaj principal pe Elling. De altfel, norvegianul este cunoscut mai ales datorită acestei tetralogii.
După o montare la secţia germană a Teatrului din Sibiu în 2007, Vlad Massaci, în colaborare cu Andu Dumitrescu, reia spectacolul şi la Bucureşti, la Comedie. E un text destul de diferit în peisajul românesc, poate şi datorită mesajului social (nu vă speriaţi, nu e, totuşi, un spectacol tezist), dar mai ales problemei pe care o abordează. De câţiva ani încoace despre „(re)integrare socială“ se scrie şi se vorbeşte mult. Dar de cele mai multe ori, chiar şi pentru instituţiile care ar trebui să se ocupe cu asta, integrarea rămâne doar un termen abstract trecut undeva pe o cerere de finanţare sau în vreun proiect de lege. În cazul de faţă, avem de-a face cu un proces de reintegrare în care pacienţii primesc tot spijinul de care au nevoie. Şi pentru noi privitorii, trăitori într-o lume „normală“, rezultatele sunt uneori amuzante, alteori de-a dreptul dramatice.
După ce au petrecut mai mulţi ani împreună în aceeaşi cameră dintr-un sanatoriu, lui Elling şi lui Kjell Bjarne li se oferă şansa să iasă de acolo şi să se gospodărească singuri într-un apartament social. Noua viaţă reprezintă cea mai mare aventură a v
