Acum cinci ani mă dusesem la Londra pur şi simplu, fără să am vreo treabă profesională. Ajutasem la Bucureşti nişte ziarişti englezi veniţi să caute aurolaci şi alte subiecte tipice de la noi, iar unul dintre ei se oferise să îmi pună la dispoziţie, dacă aveam drum prin capitala Marii Britanii, o garsonieră pe care o avea în proprietate. Făcusem o socoteală relativ simplă. Dacă mergeam cu un avion low-cost, aveam cazarea gratuită şi îmi cumpăram ţigări de acasă aş fi ieşit mai ieftin decât dacă mergeam la mare, la Vama Veche.

CENTRAL

James, amicul care se oferise să mă cazeze moca, era un om destul de ocupat, lucra la o televiziune care-l tot punea să se plimbe din loc în loc, în căutare de subiecte. M-a dus la garsoniera situată relativ central, lângă British Museum, mi-a întins cheile şi mi-a urat succes. În zece zile, cât am stat acolo, l-am mai văzut de două ori: într-o seară când, din raţiuni de protocol, şi-a făcut timp să dea o masă şi la sfârşit, înainte să plec la aeroport, când i-am înapoiat cheile.

Cum la Londra muzeele mari se vizitau fără bilet, mai multe zile le-am luat la rând. Îmi plăcea că pot să ajung la ele pe jos, plimbându-mă şi holbându-mă la case, la oamenii de pe stradă. Îmi cumpăram de mâncare de la supermarket şi reuşeam să mă încadrez în bugetul destul de sărăcuţ pe care-l programasem la plecare. Aveam totuşi o mică problemă. Berile, la pub-uri, mi se păreau teribil de scumpe. Să dau trei-patru lire pe o bere nu mă încânta, mai ales că nu mă rezumam niciodată la o singură halbă.

În a treia zi, plimbându-mă pe lângă clădiri University College, am auzit de undeva larmă şi clinchet de pahare. M-am ghidat după zgomot şi am descoperit o cârciumă care mi-a plăcut instantaneu. Era sponsorizată de asociaţiile studenţeşti din UK şi totul era foarte ieftin. Teoretic, aveau dreptul să intre acolo doar profesori