Între nenumăratele teorii privind poezia – şi artele în general – există una care o socoteşte un fel de terapeutică, în versiunea sa dusă pînă la capăt devenind de-a dreptul o teorie salvaţionistă. Eu nu cred aşa ceva. Şi, totuşi, măcar o dată în viaţă scrierea unei poezii mi-a salvat viaţa sau, măcar, integritatea mintală. Este poezia de mai jos. În manuscris, poemul acesta are un anume aranjament grafic, care aproape sigur nu va fi respectat de mecanismul platformei, dar ma împac cu gîndul!

Urlu. Despărţirea de lume. Un testament

Fetei din pădure

Pentru că n-am putut urla cu lupii am tăcut —

cînd n-am mai putut să tac — acum — am început să urlu

de unul singur,

să urlu ca un lup hăituit, ca un lup singuratic,

ca un retras

în pustiu, ca un demon precar; am început să urlu şi nu mă

mai pot opri — nici un fel de disperare, nici o revoltă,

nici o speranţă, nici o chemare. Numai o mare, o nesfîrşită

neputinţă de a mai suporta. O, da !

Eu nu mai suport… Nu mai suport lumea, pe mine nu mă

pot suporta —

nu mă suport în întregime, nu mă suport pe fragmente,

nu mai suport celulele adunate în prelungi regimente, nu

mai suport

organele, nu mă suport pe sisteme, nu-mi mai suport

gîndurile

amestecate în paradigme şi episteme. Nu mai suport nici una

din celulele mele, nici un nerv, nimic din mine însumi,

pe care, acum, chiar acum, mă cînt. O, da, o, da! Cîntec

despre

mine însumi şi despre neputinţa de-a mai cînta. Nici un

răsărit,

nici un soare, nici o petală de floare, nici un fir plăpînd

de iarbă, nici un zîmbet ascuns în barbă, în care să mai pot

privi cu naivitate o reînviere, o renaştere, o regăsire…

O, da ! O, da ! O, da ! Nu mai suport lumea,

lumea,

lumea nu o mai pot suporta. Nu mai suport nimic