O tara este prospera daca oamenii ei sunt prosperi. Daca prospera. Daca au sperat si mai spera. De-as fi fost Eminescu, eu n-as fi aparat saracia si nevoile, ci bogatia si destulul. Si, desigur, neamul. Natul (cum zice Banatul) cel bogat, cel ajuns, cel european.

Am inteles asta mai toti, dupa talazul innoitor ce s-a abatut peste tara, iscat de viitura de la Timisoara, numai ca fiecare a inteles cum l-a taiat capul. Pe unii, e drept, nu i-a taiat nimic, fiindca n-aveau cap. Cei mai multi au priceput bine schimbarea de macaz, dar dintre acestia, cativa (destui) au procedat ca odinioara un escroc poreclit Bachus si ajuns subiect de film, ce-si trasese cale ferata din triajul bucurestean direct in pivnitele lui din Grivita, unde se masluia “sangele Domnului” si se punea in aplicare in mod original, dictonul conform caruia adevarul e in vin. Adevarul e ca, asemeni acelui intreprinzator ajuns unde ii era locul, si azi, insi cu experienta (si etatea) acelor ani ai evului abrogat, strabat cu dibacie, curaj si nonsalant serpentinele prin hatisul legii si sar parleazul democratiei nationale.

Proprietari de viloaie, limuzine, conturi, hectare de pamant si pogoane de tupeu, aflati sau doar urmand a fi alesi in functii suse, daca cineva indrazneste sa murmure – presa bunaoara sau, in ultima vreme, D.N.A.-ul –dumnealor si-amintesc de trecut si-l aduc in prezent sa stie si tineretul pentru ce s-a luptat, respectiv, invoca metodele comuniste, perioada de inspiratie sovietica, sicanarile securistice care, vezi, Doamne, pun piedici oamenilor cinstiti (citeste cei carora li se face cinste cu foloase necuvenite si chiolhanuri scumpe!), ii ameninta cu intrebari de genul cum, de unde, cat si altele apropo de provenienta banetului si a averilor, fara sa precizeze ca aspectul se refera doar la legalitatea provenientei acelor bogatii, fie ca e vorba de multimea numita ele