Semestrul trecut am ținut primul meu curs la facultate. Nu doar ore de laborator ci curs complet, responsabilitatea mea 100%, de la conținut până la notare. Am căutat, găsit, gândit, asamblat exemple, imagini, cazuri interesante de prezentat, moduri de a administra ariditatea cu lingurița, moduri de a obține întrebări de la studenți, curiozitate pentru mecanismele proiectelor de programare. Am urmărit îndeaproape reacțiile, să văd dacă cer prea mult, sau prea puțin sau dacă i-am pierdut și unde, mai țin încă pasul, mai sunt acolo, mai știu încotro mergem, mai vor să meargă? Am tras de ei să pună întrebări și până la urmă au pus câteva, așa, aproape ca să-mi facă mie pe plac. Am râs împreună cu ei și atunci au fost parcă mai atenți. Le-am atras atenția asupra problemelor și au zâmbit sfios dându-mi dreptate că așa e, ar trebui să mai studieze asta. Am râs de ei, dar fără răutate și au râs și ei cu mine de ei înșiși: știau prea bine că o merită. Pe principiul dă mamă cu biciu-n mine mi-au și mulțumit când i-am vârât cam forțat în exerciții și nu i-am lăsat până n-au ieșit la liman chiar de-a fost să fie un pic peste timpul alocat. Și când le-am spus că-i alegerea lor ce fac cu timpul propriu au zâmbit iarăși politicos, puțin jenați, dar nu foarte convinși.
A fost apoi examenul. Am corectat și-am pus pe grafic: frumusețe de curbă Gauss, dar cu vârful pe la nota 5. I-am invitat să vină să-și vadă și discute lucrările, dar au venit doar 2: unul ca să înțeleagă cu adevărat de ce și cum iar celălalt doar ca să vadă dacă nu cumva…ei bine, nu. Dar nu s-a necăjit, încercase doar marea cu degetul și perele mălăiețe cu scuturatul.
Abia am așteptat să primesc rezultatul evaluării studenților, să văd unde și ce n-a mers, ce n-a fost cum trebuie, unde i-am pierdut totuși sau n-am reușit să le ofer ce aveau nevoie ca să mute vârful acela mai spre un 7 măcar. Dar când
