Toată lumea a rămas perplexă când a auzit că Traian Băsescu a devenit academician. Brusc, gândul m-a dus la „CODOI” şi la polimerii răposatei, pentru că „odiosul” a avut bunul simţ să nu se bage în aşa ceva pentru că, oricum, doi academicieni în aceeaşi familie era o situaţie care putea să ducă la dispute şi chiar conflicte de idei.

Eu unul m-am gândit că dacă tot nu mai are obiective politice, preşedintele nostru ar putea să nutrească ambiţii de altă natură. De ce nu şi dintre cele academice, dacă acolo se află deja Iliescu? E drept, acesta s-a mai ostenit să scrie nişte cărţi, dar asta din lipsă de ocupaţie, mai ales după ce l-au debarcat de la partid. În acelaşi timp, m-am gândit că noţiunea de „academician Traian Băsescu” are în ea ceva contra naturii, termenii fiind incompatibili. De orice poate fi acuzat Traian Băsescu, numai de propensiuni academice nu. Şi asta nu mi se pare un defect. Este o realitate, consecinţa unui ADN unic şi a unui context cultural şi uman. Aşa cum nu toţi pot să fie comandanţi de navă, nu pot fi nici academicieni.

Ce m-a mirat, totuşi, a fost că Traian Băsescu a acceptat acest onor. Omul are o decenţă naturală, nedisimulată şi nu a dorit niciodată să pară altceva decât este, cu avantajele şi dezavantajele acestei condiţii. Nu mi-a trecut prin cap că Academia respectivă i-a trimis pachet brevetul şi i l-a lăsat la poartă, că tot era plecat în Japonia.

Iată însă că preşedintele s-a întors şi a dezumflat gogomănia academică. Le-a trimis academicienilor o scrisoare în care le-a spus de la obraz că nu consideră că gestul de a le fi acordat un sediu pe când era primar, ar trebui răsplătit cu un titlu academic. Cu alte cuvinte: dacă v-am dat casă, nu înseamnă că trebuie să-mi rezervaţi şi mie o cameră. Dacă alţii consideră acest lucru normal, e treaba lor.

Gestul mi se pare încărcat de semnificaţii şi, în acelaşi timp,