Cum de a fost posibil, totuşi, ceauşismul în România? De ce, oare, odată plecate trupele sovietice de pe teritoriul României, unei perioade de uşor dezgheţ ideologic i-a urmat o dictatură de tip asiatic şi nu un comunism mai puţin rigid, de tip central-european?

Şi, mai cu seamă, cum de a fost posibilă întreaga construcţie a cultului personalităţii? Cum de s-au găsit atâţia oameni, pe diferite niveluri ale ierarhiei de partid şi de stat şi din diverse domenii artistice şi publicistice, care să participe la această grotescă înscenare?

Cititorii ediţiei din luna martie a revistei „Historia" vor putea găsi răspunsuri la aceste întrebări din partea unor istorici şi a unor martori ai realităţilor anilor 80.

Ne-am obișnuit să vedem ceaușismul ca fiind creația unui singur om: Nicolae Ceaușescu. E drept, unii sunt gata să arunce răspunderea mai degrabă pe umerii soției sale, Elena. Dar restul, cei care controlau și aprobau, cei care dădeau linia? Dar ceilalți, care scriau, cântau, pictau, sculptau? Pe ei îi vedem mai degrabă ca pe niște simpli executanți, mai mult sau mai puțin detestabili, cu mai multă sau mai puțină justificare pentru gesturile lor. Piramida ni se pare, astfel, logică. "Odiosul cuplu" la vârf, truditorii la bază. Tot la fel se diluează și răspunderea.

Și totuși, lucrurile sunt mai complicate. Este adevărat, sistemul comunist ne-a fost impus din afară și este aproape imposibil de imaginat că România ar fi apucat-o singură pe acest drum, de n-ar fi fost conjunctura de după cel de-al doilea război mondial. Dar la fel de adevărat este că, fără trupele sovietice pe teritoriul ei, România a experimentat, chiar în opoziţie cu URSS, un tip de comunism cu mult mai rigid şi dogmatic decât în oricare dintre „ţările frăţeşti".

Ceauşismul nu a avut corespondent în rândul ţărilor comuniste europene, poate cu excepţia Albaniei lui Evner Hodj