În România se scrie mult şi se citeşte puţin. Se vorbeşte şi mai mult şi nu ascultă nimeni. Vânturăm vorbe, fiţe, fixaţii şi o facem cu aerul că oferim proiecte de reclădire a statului nostru precar. Combatem apoi cu metafore, ducem în derizoriu toate instituţiile fundamentale unei democraţii, hăulim la televizor vrând să fim spirituali şi să tratăm tumorile cu ceaiuri pentru gargară, acuzăm abitir în loc să prezentăm argumente, facem recurs la statutul partidului ca să sancţionăm hemoragia de idei a tinerilor care abia au sărit şcoala lipitului de afişe.
De câteva zile abundă piaţa de propuneri pentru revizuiri şi rescrieri ale Constituţiei şi de aici de redesenare a Statului. Cu cât pilim mai mult cu atât se subţiază materialul. Fragilitatea statului nostru este direct proporţională cu modificările dese pe care fiecare partid aflat la putere se simte obligat să le facă. Toţi vor să schimbe, să transforme, să modifice. Fundamentul acestor modificări pare mai degrabă supus propriilor fobii, obsesii, îmbăţoşări, aroganţe, interese de grup şi modificările nu au la bază un studiu fundamentat care să justifice toate vorbele vânturate pe piaţă.
În fond, reformarea instituţiilor este făcuta “ad hominem”, dintr-o perspectivă individualistă, centrată pe cel care acum deţine puterea. De 20 de ani, nu s-au creat instituţii solide, în schimb s-au cimentat personajele care domină scena politicii, iar în urmă găseşti molozuri de discursuri şi legi modificate pentru interesul fiecărui grup ajuns la putere.
Nici un proiect, nici o viziune care să fi scos România din declinul moral, social, politic, economic. Principala cauză o regăsesc în faptul că România nu a suportat o decomunizare profundă. Cei care acum decid soarta naţiunii sunt personaje şcolite în comunism, acolo unde au învăţat că politica e drumul spre puterea absolută şi nu un instrument de a construi
