În comunism, munca a fost definită ca o obligație socială. Să nu muncești era deja o infracțiune, care în România purta numele de ”vagabondaj”. Corporatismul e mult mai ”uman”: i-a lăsat omului libertatea de opțiune, inclusiv cea de a nu munci, însă a creat sistemul recompenselor false. Conform acestui sistem, cu cât muncești mai mult, cu cât ai o carieră mai de succes, cu atât recompensele primite (casă, mașină, vacanțe, bunuri mobile, servicii etc.) sunt mai mari. În realitate (cum am scris și cu altă ocazie) recompensele nu sunt mai mari, ci doar mai… scumpe.

Din acest punct de vedere, corporatismul s-a dovedit mult mai ”eficient”, mai ”productiv” decât comunismul. În comunism exista obligația legală de munci 8 ore pe zi, timp de 6 zile pe săptămână. De voie, de nevoie, oamenii s-au conformat, iar excepțiile au fost extrem, extrem de rare. Corporatismul a reușit performanța să-l determine pe om să muncească (nota bene: voluntar) 10, 12, 16 ore sau chiar mai mult pe zi. Spre deosebire de comunism, corporatismul îți lasă opțiunea de a spune ”nu” (fără ca acest lucru să fie sancționat cu închisoarea). Cu toate acestea, cazurile celor care spun ”nu” sunt aproape la fel de rare precum în comunism.

Am citit comentariile la articolul precedent, referitor la femeia care a murit (conform informațiilor mediatizate) pentru că a muncit prea mult. Recunosc că nu am insistat foarte mult asupra valorii de adevăr ale acestor informații (mai exact dacă, într-adevăr, femeia a murit din cauza suprasolicitării; că a fost un factor determinant sau doar un factor agravant, suprasolicitarea a existat însă în acest caz).

Ce am observat însă în cazul răspunsurilor primite? Că majoritatea fac trimitere tot la sistemul de recompense (banii). Soluțiile oferite sunt legate îmbunătățirea sistemului (perioade mai lejere sau pauze după o perioadă epuizantă, așadar tot o reco