1974, vara, seminar Descartes,

cu Gabriel şi Sorel

Spre sfîrşitul celei de-a patra meditaţii metafizice (Méditations touchant la première philosophie, 1641), Descartes propune patru tipuri de „smerenie“, necesare pentru a diminua riscul unui prost amplasament al gîndirii. Eroarea decurge, în genere, dintr-un dozaj defectuos între voinţa noastră de cunoaştere şi capacitatea noastră de înţelegere. Vrem ceea ce nu putem şi nu valorificăm deplin ceea ce ne stă în putere. Vrem infinit de mult înăuntrul unei înzestrări limitate. Iată, într-o versiune simplificată, cele patru sugestii rectificatoare ale lui Descartes (introduse prin formule de tipul „je ne dois pas me plaindre“, „nu trebuie să mă plîng“): 1. Nu trebuie să mă plîng că nu înţeleg mai mult decît înţeleg (ci, mai curînd, să fiu mulţumit că înţeleg şi atît). 2. Nu trebuie să mă plîng că mi-e dat să vreau să înţeleg mai mult decît pot înţelege (ci să fiu recunoscător că mi s-a dat facultatea de a voi în chip nelimitat). 3. Nu trebuie să mă plîng că am fost înzestrat cu mai multă libertate decît pot duce (ci să admit că nu ştiu să o folosesc. Cu alte cuvinte, faptul că, fiind liber, aleg, adesea, prost nu dovedeşte imperfecţiunea lui Dumnezeu, ci insuficienţa mea). 4. Nu trebuie să mă plîng că nu pot cunoaşte în mod absolut (ci să mă bucur de puterea pe care mi-a dat-o Creatorul de a nu mă pronunţa cu privire la lucrurile pe care nu le ştiu).

Foarte înţelept, neaşteptat de pios, dar oarecum previzibil. Riscul care însoţeşte în permanenţă dimensiunea sapienţială a filozofiei e cuminţenia solemnă, monumentalizarea (şi, uneori, elaborarea sofisticată) a locului comun. Pe scurt, am mereu motive să bombăn...

Joi, 30 ianuarie 1969

Mă frapează, uneori, fisura existentă, potenţial, între „omul de cultură“ şi insul creator. Pe de o parte acumularea (cultura e