Cu deschiderea oferită de globalizare (integrarea economiilor, societăţilor şi culturilor regionale în reţeaua globală), întrebarea pe care şi-o pune fiecare român cu privire la locul unde ar vrea să trăiască pare legitimă. Construcţia Uniunii Europene, ca să dau doar un exemplu, implică, printre multe altele, şi libertatea de mişcare în interiorul ei, dreptul de a alege unde trăim şi muncim. Mai mult, această deschidere (incluzînd aici deschiderea comunicaţională adusă de Internet) permite românilor, mai mult ca niciodată, comparaţia între diferite moduri de viaţă desfăşurate în spaţii economice, politice şi culturale dispersate. Românii văd astăzi limpede că, pentru aceeaşi muncă depusă, răsplata e net inferioară aici, comparativ cu cea dintr-o ţară dezvoltată. Cu alte cuvinte, românii nu sînt deloc motivaţi să rămînă în ţară cînd observă că ar putea cîştiga mult mai mult – nu numai în termeni financiari, ci şi sociali – într-o ţară din Vest.

În fond, această disparitate marcantă şi vizibilă e leitmotivul plecării românilor din ţară, cel puţin a celor pe care-i cunosc şi care au ales Canada ca destinaţie. Din punct de vedere strict economic, migraţia către Canada pare a aduce multe beneficii. Un salariu şi o putere de cumpărare mai mari decît cele existente în ţară sînt factori importanţi, care-l pot convinge pe orice român să emigreze în această ţară. O educaţie superioară dobîndită la şcoli de renume mondial îi motivează mai ales pe tinerii dornici de realizări profesionale şi academice superioare să aleagă Canada. În plus, gradul de civilizaţie mai înaintat al acestei societăţi nord-americane – respectarea drepturilor individuale, o justiţie dreaptă – le oferă confortul necesar atingerii idealurilor.

Lehamitea faţă de tarele perpetue ale societăţii româneşti e un alt factor care provoacă plecarea românilor, mai ales a elitelor. Din d