În urmă cu ceva mai mult de două decenii, în România existau două ziare centrale, Scînteia şi România liberă. Primul îşi îndeplinea rolul de „organ central al PCR“, adică era o chintesenţă a propagandei oficiale, al doilea era căutat pentru paginile de Mică Publicitate, îngăduită de stăpînire cu condiţia unor severe restricţii de exprimare (de pildă, nu aveai voie să oferi o rochie de mireasă, ci doar „de ocazie“).
La acestea se adăugau ziarele locale – în Bucureşti, Informaţia –, în principiu un pic mai lejere în conţinut, şi cîteva reviste specializate (cultură, ştiinţă, copii, tineret, femei etc.). Unele dintre acestea făceau adevărate minuni de vitejie, de-ar fi să amintim doar Echinox, Amfiteatru sau Ştiinţă şi tehnică. Apăreau articole şi pagini literare pentru care îţi imaginai că atît autorii cît şi întreaga redacţie au fost imediat arestaţi!
Bunul meu prieten Marian Petcu, un neobosit cercetător al istoriei presei, m-ar putea corecta în privinţa cifrei, dar cred că ordinul de mărime e corect: înainte de decembrie 1989 trebuie să fi existat în România vreo două sute de publicaţii.
Şase luni mai tîrziu, erau două mii. Erau abordate absolut toate temele care fuseseră înainte fie cenzurate, fie deformate, fie interzise cu totul.
Dincolo de fireasca defulare şi la fel de fireştile imperfecţiuni, două întrebări s-ar fi putut pune – dacă n-am fi avut cu toţii altele mai importante pe cap în acele vremuri nebune: cine putea să asigure un volum al textelor multiplicat cu zece şi cu ce bani?
Două întrebări care capătă o importanţă specială azi, cînd presa în general – şi cea scrisă în primul rînd – par să se afle în colaps. Căci mai puţini ziarişti nu sînt acum, după peste 15 generaţii de absolvenţi de Jurnalism, mai puţin pregătiţi nici atît şi, cu voia dvs., în ciuda crizei, nici mai puţini bani nu sînt în România anului
