Ştiam sigur că îmi doream să rămîn acolo. Poate că intuiţia ofiţerului de la secţia consulară a funcţionat pe deplin cînd, fără nici un temei, mi-a refuzat viza de Anglia, după ce aşteptasem mai bine de 48 de ore în faţa ambasadei şi a ghişeului la care urma să dau interviu.
Se întîmpla cu cinci ani în urmă. Listele întocmite cu grijă, seara, pe trunchiul copacului din Str. Jules Michelet, erau citite apăsat şi mocnit dimineaţa de către un angajat al ambasadei, iar noi, religios de cuminţi, păşeam atenţi, struniţi cu dispreţ, într-o încăpere strîmtă unde trebuia să aşteptăm şi să tăcem. Şi eu am tăcut îndelung – e drept, nici energie nu mai aveam – pînă seara la 7, într-o încăpere neaerisită, pe care nu aveam voie să o părăsesc, fără nici urmă de apă ori mîncare (măsuri de securitate luate în urma atentatelor), cînd, fără argumente, am fost anunţată că viza mi-a fost respinsă. Ar lua mult timp să povestesc demersurile care au urmat pentru obţinerea vizei şi, ca să nu lungesc vorba, după şase luni de zbateri, am primit-o şi am plecat.
Odată ajunsă la Londra, am simţit că e locul unde vreau să trăiesc. Am început să frecventez conştiincios cursurile pentru care eram acolo, bibliotecile, am scormonit mai mult sau mai puţin sistematic străzile, străduţele şi bulevardele Londrei, marile cartiere ori cartierele mărginaşe. Muzeele au fost lăsate la urmă, strategic, pentru perioada mai îndepărtată pe care o gîndeam ca fiind dificilă (proiectam o şedere la Londra de cîteva luni bune, ba chiar de ani). Şi nu m-am ferit să cotrobăi prin magazine. Am categorisit rapid şi ferm drept îndoielnic gustul vestimentar şi culinar al englezilor. Toate vitrinele mă oripilau, toată mîncarea îmi dădea bătăi de cap. Nu mi-am pierdut însă bucuria traiului, căci am trecut cu aplomb la bucătăria indiană, libaneză, chineză. Am deprins obiceiul de a-mi bea dimi
