Oricum, nu sînt aici din patriotism sau din cauza dorului de ţară. Ce mă ţine aici cel mai mult e poate, paradoxal, tocmai faptul că pot să plec oricînd. E ca într-o relaţie în care legătura cea mai puternică e dată de însăşi asumarea libertăţii acelei relaţii. Dar nu doar această libertate mă ţine aici, ci chiar exercitarea ei şi faptul că pot să umblu prin lume. Pentru mine e vital acest lucru, după cum e vital şi faptul că lumea vine aici. Vin străini care mă ajută să-mi văd altfel ţara şi instalarea mea în ea, străini care îmi arată lucruri notabile şi, în bună parte, invizibile mie. Oameni care văd dincolo de gropi şi cîini vagabonzi, oameni care se bucură de gustul roşiei din piaţă, oameni care apreciază ospitalitatea noastră, bucuria de a ne întîlni şi comunica.

Sigur aţi întîlnit astfel de străini care, dincolo de complezenţe şi politeţuri, punctează uneori şi unele gesturi cotidiene ce îi fac să se bucure de noi, lucruri care mă pun pe gînduri şi mă fac să mă bucur şi eu, la rîndul meu, de ce am la îndemînă. Bine-bine, o să mi se reproşeze imediat, dar una e să vezi şi să radiografiezi o ţară ca turist, şi alta e s-o judeci în calitate de cetăţean al ei; una e perspectiva de „trăitor“, şi alta cea de vizitator. De acord, dar exact asta şi voiam să spun la început: nu mă simt total cetăţean al ei sau, mai bine spus, nu doar al ei. Sînt român, sînt şi cetăţean român, dar mă simt mai mult decît atît. Mă simt cetăţean universal. Dar poate că mi se va reproşa iar că simt asta pentru că între timp am devenit şi cetăţean canadian. Nu-i adevărat, mă simţeam aşa şi cînd nu eram canadian. Sînt aşa pentru că mai degrabă adevărata patrie îmi e Republica Literelor; mă simt cetăţean al lumii ideilor şi poate acest lucru îmi dă o oarecare detaşare şi independenţă faţă de condiţia mea imediată. Cînd îţi priveşti ţara astfel, mai detaşat şi dincolo de cotidi