Premierul Emil Boc aducea ca argument suprem în faţa sindicaliştilor nemulţumiţi comparaţia cu Grecia. „Să nu ajungem ca Grecia“, spunea domnia sa şi pleda astfel pentru Legea salarizării unice sau Legea pensiilor. De data aceasta, temerile premierului sunt complet întemeiate, deşi oarecum întârziate. Pentru că România seamănă deja foarte mult, prea mult cu Grecia, dacă nu în cifre, atunci în fapte. În bună măsură, şi această afirmaţie poate aduce contestări vehemente, pentru că, pe de o parte, vorbim de o economie care a pus euro în pioneze, a abuzat efectiv de banii publici şi a trucat statisticile, pe de altă parte, de o economie, a României, care nu are beneficiul protecţiei monedei euro, dar a intrat sub protecţia financiară şi structurală a FMI. Să privim puţin cifrele. Grecia a pierdut în 2009 2% din PIB, în schimb, România peste 7. Asta înseamnă, în termeni simpli, recesiune la noi şi „doar“ scădere economică pentru ei.

Dar această cifră este cea mai mică înregistrată de Grecia în ultimii 30 de ani şi din această perspectivă putem să privim altfel acumulările publice ale acestor decenii. Sau datoriile publice, pentru că unele le-au determinat pe celelalte. Ultimul trimestru din 2009 nu a adus semne de revenire nici pentru noi, nici pentru ei, dimpotrivă, a fost un trimestru mult mai prost decât s-a sperat în ambele capitale. Inflaţia la ei nu a trecut de 2,3 procente, la noi a ratat de puţin ţinta şi a trecut de 4,7. Ce arată această cifră? România, chiar şi în cădere economică, are în continuare o economie prost restructurată, care generează puseuri inflaţioniste, dar şi faptul că indicele preţurilor de consum scoate la suprafaţă veniturile pe care le generează o economie subterană foarte puternică. Altfel nu se explică acest puseu inflaţionist într-un an de prăbuşire economică. Şi aşa ajungem la marea chestiune a economiei subterane, unde cele dou