Încep prin a afirma ca nu doresc sa explic sau sa conving ce înseamna pentru mine ziua de 15 martie. Doresc doar sa scriu despre evenimentele traite si gândite în cele doua zile, respectiv în 14 si 15 martie 2010, traite într-o comunitate mica, din care am facut parte, împreuna cu adulti si copii, majoritatea fiind elevi. Doresc sa scriu despre cele traite în dupa-masa zilei de 15 martie, auzind si interpretând comentariile facute la posturile de televiziune comerciale asupra acestor evenimente, unde s-a vorbit despre manifestari afroamericane sau despre obligatia celor ce sarbatoresc de a elimina elementele perturbatoare care afirma lucruri nelalocul lor. Vreau sa-mi manifest bucuria de a constata ca, în sfârsit, un renumit politician fraternizeaza cu politicienii din UDMR si îl considera pe politicianul de frunte al UDMR ca autohtonizat pe malurile dâmbovitene.

Nu, domnule politician, categoric nu doresc sa fac parte în continuare din acel segment care îsi permite sa atraga în centrul atentiei sentimentele profunde ale unei natii, prin relevarea unor aspecte negative si intolerante. Nu ma simt afroamerican, desi respect aceasta populatie si o admir în multe ipostaze în care îsi joaca rolul în tara în care traieste. Consider ca fac parte dintr-o natiune, o familie, care îsi cunoaste ascendentii de peste o mie de ani, cu documente atestate privind originea si trecutul ei, si fac referire aici si la familia mea, care a facut fata la încercarile istoriei, a crescut generatii de care suntem mândri si continuam sa crestem generatii de care suntem mândri, la rândul nostru.

Granitele, hotarele tarilor de azi au fost trasate de marile puteri care s-au perindat pe deasupra capului acestor comunitati, puteri care care au venit si au plecat. Comunitatea noastra a rezistat de-a lungul anilor.

Nu, domnilor politicieni, nu stiu ce e rau daca legiferez si fa