An de an facem, în mai toate revistele culturale, liste şi bilanţuri cuprinzînd „cărţile anului“: ficţiune, non-ficţiune, poezie, publicistică, debut. Le aşezăm pe coloane, le punctăm şi apoi tragem linie. Ne ies destule, criza e (pe moment) departe, lucrurile stau, aşadar, bine, avem în continuare despre ce vorbi. Şi, în ciuda unui firesc sentiment de inutilitate (căci asemenea topuri nu servesc decît, eventual, juriilor ce acordă premiile literare ale sezonului) amestecat cu un gust de impostură (căci cine a citit, aşa cum trebuie citite, toate cărţile care ar intra, onestamente, în discuţie?) facem această operaţiune provincială, an de an. Ne trezim, în fiecare ianuarie, că avem vreo două-trei cărţi apărute în România pe care le vrem neapărat expuse, pomenite, citite şi de alţii. Şi atunci, facem, de la capăt, tot jocul: ficţiune, non-ficţiune, poezie, publicistică, debut etc.

Există o cale de ieşire din automatismul masochist (dar festiv) sau sadic (dar băşcălios, căci avem şi secţiunea „cea mai proastă carte“) al începutului de an? Revista literară spaniolă Babelia are o soluţie. Cei cincizeci de critici şi jurnalişti care scriu la El País şi Babelia săptămînă de săptămînă (şi, se presupune, ştiu despre ce vorbesc atunci cînd fac un clasament al apariţiilor anului în limba spaniolă) au avut printre primele opţiuni scriitori hispanici precum Javier Cercas, Antonio Muñoz Molina, Eduardo Mendoza, dar şi scriitori din toate timpurile, traduşi recent în spaniolă – Milan Kundera, Giacomo Casanova, Emily Dickinson sau Wislawa Szymborska. Dacă nouă ne mai e încă frică de „traducţiile care nu fac o literatură“ (şi de multe ori, aşa şi e), cam peste tot propria literatură e clasificată şi „înglobată“ în (pur şi simplu) literatură. Asta e, de altfel, singura globalizare pe care o suportă această zonă atît de sensibilă la impostură şi prefabricate.

E d