Sincer, tema rolului şi rostului intelectualului în viaţa politică începe să mă enerveze. Nu spun că nu ar mai trebui discutată – dimpotrivă, îi recunosc o anumită utilitate în imediat. Nu spun că recurenţa ei nu are just temei – dimpotrivă, în ultimii 20 de ani nu cred că există un singur exemplu românesc în care mariajul dintre un intelectual şi un partid să fi fost fericit pentru ambele părţi. În plus, eşecul unui intelectual care a încercat să fondeze un partid nu poate fi egalat, în ridicolul său, decît de eşecul încercării partidelor de a forma intelectuali. Fie intelectualii au plecat dezamăgiţi şi cu prestigiul serios amputat, fie partidul nu a înţeles cît de util îi poate fi intelectualul nu doar în ceea ce pretenţios-ridicol se cheamă „imagine“, ci în substanţa şi acţiunea sa politică, cît se poate de concretă. Şi totuşi, am cel puţin două motive să spun că m-am săturat de discuţiile interminabile pe acest subiect. Primul: se discută despre această relaţie dintre intelectuali şi politică enorm şi degeaba. Din 1990 s-au scris, cred, zeci de mii de texte şi s-au rostit public trilioane de vorbe pe acest subiect. Constat că nu mai e nimic nou de spus. Cadrul dezbaterii s-a stabilit, toate soluţiile raţional posibile s-au tot enunţat, opţiunile s-au afirmat şi, în anumite cazuri, s-au şi asumat. Al doilea: tema se abordează la fel.

Unii – intelectualii şi simpatizanţii lor, adică tot intelectuali – se plasează în poziţia moralizatoare, au un vag aer de superioritate condescendentă faţă de partide, cultivă deliberat senzaţia că se sacrifică din raţiuni pedagogice, dacă intră în partid şi militează. Există şi varianta disidenţei căutate cu lumînarea, a forţării sancţiunii de partid care vine de minune pe pieptul însîngerat al intelectualului luptînd cu imoralitatea şi incultura „activiştilor“. Ceilalţi – oricine ar fi – consideră că intelec