Angela Marinescu, Probleme personale, Editura Cartea Românească, 2009.

Puţini poeţi români au reuşit de-a lungul a peste zece cărţi să ofere o imagine de sine atît de coerentă ca Angela Marinescu, o poetă singulară nu doar ca limbaj, dar şi ca atitudine, mereu în priză cu propriul eu dintotdeauna bolnav, sălbatic, problematic. Privind retrospectiv, deşi n-a făcut o poezie cu substrat politic, a fost şi este, poate, cea mai nonconformistă scriitoare contemporană, o scriitoare care nu se revendică cu adevărat de la nici un ism (mereu cvasi sau post) şi care n-a făcut nici un compromis artistic. Poetica voluptăţii maladive a Angelei Marinescu (cîtă boală, atîta poezie!), cu tensiunea ei thanatică şi erotismul alterat lipsit de senzualitate, cu marginalul existenţial, vizionarismul sumbru şi radicalitatea expresiei, modul în care a compensat limitele corporalităţii cu intensitatea logos-ului şi felul în care a mixat revolta cu damnarea ereditară, toate acestea au nedumerit şi fascinat în egală măsură. E suficient să urmăreşti recenziile dedicate poeziei sale pentru a remarca lexicul tare folosit de criticii literari şi momentele lor de indecizie. Poezia Angelei Marinescu n-a fost confortabil nici de citit, nici de comentat. Şi-a pus mereu în dificultate cititorul, nepregătit să accepte un asemenea imaginar şi limbaj în cartea unei femei. De aici şi eticheta masculinităţii liricii Angelei Marinescu, unul dintre cele mai puternice clişee critice postbelice. În realitate, nici o scriitoare n-a mers atît de departe cu analiza propriei feminităţi, corporale şi psihice, nu neapărat în sensul complexităţii, cît în cel al curajului. Or, această îndrăzneală de a sonda sexualitatea, traumele, obsesiile, pînă la ultimele limite ale intimităţii, şi a se confesa fără nici o complezenţă a fost văzută ca un atribut exclusiv masculin. Mai direct spus, pînă la Angela Marinescu, nic