Pe la mijlocul anilor ’90, cînd au început să circule mai asiduu primele romane pentru femei –, care de fapt nu erau romane, ci sfaturi practice „puse în scenă“, şi primele filme aşijderea – eram încîntată de ele. Ba chiar aveam naivitatea să cred că îmi pot oferi soluţii personale: în fond, rostul lor tocmai acesta este, nu? Să amestece nevoia de poveste, de romance, cu cea de psihologie aplicată.

Recunosc că acum, după aproximativ zece ani, am început, pînă şi eu, să mă plictisesc de ele. Nu mai spun că nu mi-au rezolvat problemele existenţiale sau măcar pe cele sentimentale – acesta ar fi un răspuns în aceeaşi cheie cu orice preţ naivă… Dar parcă şi nevoia de ele a mai scăzut: am fost, cu toţii, atît de saturaţi de genul acesta de informaţii how to do it pe plan… personal, de la cărţi, la reviste, canale de televiziune şi filme, încît deja ştim prea bine cum (nu) se face – la nivelul înţelepciunii asumat comune –, fără însă să ne folosească la nimic…

Decît, evident, ca să observăm cum a mai evoluat – şi s-a mai… fanat – retorica în domeniu. Filmul Ce-o fi cu soţii Morgan? (în regia lui Marc Lawrence) e un bun exemplu al fenomenului. Sarah Jessica Parker şi Hugh Grant sînt, amîndoi, uşor fanaţi: nu şi-au pierdut farmecul, dar parcă şi l-au mai diminuat. Joacă cumva între melancolic şi didactic: sînt doi soţi de vîrstă mijlocie (în jur de 40 de ani…) care se străduiesc să-şi refacă mariajul distrus. Reprezintă doar, aşa cum spuneam mai înainte, voci care dezbat, particularizînd, argumentele pro şi contra păstrării unei căsătorii după ce unul dintre soţi l-a înşelat pe celălalt. Totul pe fondul, se pare trendy, al întoarcerii la o viaţă mai simplă, patriarhală, în care ai mai mult timp pentru tine însuţi şi pentru cei apropiaţi… Fără tensiuni şi violenţe, dar şi fără profunzimi de orice fel, fie ele filozofice sau erotice. Cei doi par să-