„Mai poţi acum să-i justifici pe colegii tăi, jurnaliştii, care au umplut ziarele cu tine, care ţi-au făcut viaţa varză?“ „Ai primit ce-ai meritat, nu apăreai tu în tabloide pe principiul «dacă cere piaţa, trebuie să producem?»“ „Băăă, uite cine dădea lecţii de moralitate, nesimţitule, porcule!“

Cam aşa mi-am început anul pe forumuri. Am citit, n-am prea răspuns. Încă o dată s-a dovedit că am avut o idee bună să n-am blog: i-aş fi stricat serverul bietei gazde. Dar dincolo de asta, evident că întîlnirea cu ura a fost mai mult decît cea a lui Voltaire cu Dumnezeu (ne-am salutat, am trecut mai departe). Ura, ca sentiment de mase, e un produs rar, cam ca tornada. Stai la distanţă de ea şi te uiţi cum îţi distruge casa şi viaţa, însă nu te poţi opri să n-o admiri: cîtă forţă! Ce spectacol!

Dar să răspund la întrebare: mai pot oare să-mi justific colegii jurnalişti care s-au ocupat de viaţa mea? N-ar trebui acum să îmbrac costumul de camuflaj al ipocriziei şi să mă plîng de presa care se bagă unde nu-i fierbe oala (cam goală în ultima vreme, două legături de leuştean, un os şi ceva Maggi?). N-ar trebui să scriu scrisori lacrimogene în care să pledez pentru dreptul cetăţeanului de a nu fi lovit cu parul înainte să fie întrebat de ce are maşina neagră?

Nu. Orice s-ar întîmpla am să rămîn jurnalist şi-am să-mi apăr profesia. Pentru că, de fapt, abia atunci înţelegi mai bine care e rostul libertăţii de expresie: cînd te deranjează. Cînd te oftică, paralizează, îţi pune lumea în cîrcă şi, peste ea, o stivă de ziare colorate aprins, să se distingă în griul urban în care trăim. Na, mergi dacă mai poţi!

Drept pentru care veţi citi aici de ce-aş fi făcut şi eu exact acelaşi lucru în locul lor.

În primul rînd, pentru că ştirea e mama noastră, a tuturor. Ştirea nu e chestia aia care îi face fericiţi pe profesorii de geografie