– doar nişte dilema... –

Dilemele generaţiei mele sînt foarte diferite de cele ale generaţiilor trecute şi cu siguranţă foarte diferite de cele pe care le vor avea copiii noştri. Dacă bunicii mei aveau de ales între a trăi în provincie sau la oraş, noi trebuie să alegem ţara. Ei au „ales“ o dată pentru noi. Noi vom alege cu adevărat pentru copiii noştri şi tot aşa...

Mobilitatea e deja un capital în sine – ne spun sociologii. Pentru unii tineri e dependentă de capitalul economic şi cultural al familiei din care provin, pentru alţii a devenit dependentă doar de cel cultural. Pentru că singura valoare ce permite mobilităţii să fie independentă de alte resurse e cea intelectuală. Tînărul român plecat la studii în „afară“ cunoaşte poate cel mai bine cum e să fii mobil de „mic“. Părinţii săi erau „mobili“ dacă făceau naveta de la Ploieşti la Bucureşti sau călătorind din Dobrogea în Oltenia. El, la 21 de ani, e „mobil“ şi „cosmopolit“. E rezultatul unei conjuncturi sociale fericite care îl face să spună cu lejeritate uimitoare: „La vară vin în ţară, dar nu stau mult pentru că plec în Oslo la o conferinţă, apoi la o şcoală de vară la Brugges şi din toamnă la Berlin, înapoi la şcoală“. Exemplar al pa-tologiei caracterizate prin „exces“, se deosebeşte de unii dintre colegii săi din generală care, neavînd „resurse“, devin indivizii caracterizaţi prin „lipsă“. Şi aşa devine mobilitatea un simptom al unei noi maladii discriminatorii.

Tînărul român de azi a trăit şi cîţiva ani cu lipsurile şi ororile comunismului, dar acum gustă opusul. Iar meniul lui s-a schimbat atît de brusc, încît corpul lui face cu greu faţă adaptării. Cu corpul se rezolvă, dar dilemele lui? Cea mai haioasă descriere a copilăriei mele şi a altor tineri din generaţia mea am găsit-o pe o reţea socială online. Ai copilărit în anii ’90 dacă ai colecţie de surprize