Pentru unii, cultura e ceva care se apropie de zona celor sfinte. Prin urmare, fundamentaliştii esteticului îi aplică şi ei celebrul îndemn „Daţi Cezarului ce-i al Cezarului şi lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu“. Cînd produc sau manipulează cultură, se ţin departe de orice ar face atingere cu domeniul comercialului: banul e ochiul dracului, iar noi ne ocupăm de lucruri pure şi înălţătoare, par a zice ei. E frumos, nimic de zis, să se ocupe de lucruri pure şi înălţătoare, numai că, gîndind aşa, riscă să trăiască într-o lume inexistentă, printre norişori imaculaţi şi pufoşi. În realitate, nici cultura nu e o fecioară îmbrăcată în alb, nici lucrurile care ţin de comercial nu sînt aşa de murdare şi de josnice.
Unde vreau să ajung? La faptul că eu cred că treburile care ţin de cultură ar avea numai de cîştigat dacă ar prelua unele practici din zona comercială. De exemplu, publicitatea. Visez la vremurile în care romanele bune vor beneficia de tot atîta atenţie ca detergenţii.
Nu de puţine ori am fost surprins de cît de convingătoare sînt unele campanii publicitare, deşi eu eram sigur că nimeni nu o să înghită gogoşile respective. Produse îndoielnice sînt cumpărate numai pentru că beneficiază de laude deşănţate la televizor. De exemplu, am cunoscut destui oameni care, văzînd la teleshopping nu ştiu ce tigaie „miraculoasă“ sau aspirator „revoluţionar“, au pus mîna pe telefon şi şi-au comandat produsele, deşi nici nu aveau nevoie de ele. Publicitatea i-a convins într-atît, încît au continuat să fie mîndri de achiziţie chiar şi după ce au avut tigaia sau aspiratorul în casă – care, desigur, nu erau nici pe departe ca în reclamă. Pur şi simplu, aveau tigaia aceea, celebra, despre care se tot vorbeşte la televizor.
Ei bine, dacă nişte obiecte de doi bani ajung să fie valorizate astfel în urma unei campanii publicitare susţinute, ce s-ar întîmpl