Avertisment. Urmează un articol cam fără dileme, cu scene explicite de dezamăgire şi cu un limbaj emoţional voit necontrolat.

De cînd – slavă Domnului! – există Internet, una dintre plăcerile mele este să citesc ziare şi reviste străine. (Precizez pentru cei născuţi şi crescuţi cu Internetul în casă: se putea şi înainte, în varianta tipărită, dar costa mult şi – pînă în 1990 – era complicat pentru că presa străină nu prea ajungea pe meleagurile mioritice). Iar de cînd s-a perfecţionat tehnologia şi a apărut Web 2.0, îmi place să citesc nu doar ce scriu jurnaliştii, dar şi reacţiile cititorilor. Comentariile la articole, cu alte cuvinte. Aşa că, după ce citesc – bunăoară – un editorial sau un comentariu, mă duc în josul paginii (de web, se-nţelege) şi arunc o privire peste comentarii. Pe Times, Le Figaro, New York Times, Corriere della Sera şi altele, constat că, în general, cei care comentează sînt, înainte de toate, la obiect. Dacă în articolul cu pricina este vorba despre – să zicem – pantofi, comentariile lor se referă tot la pantofi. Apoi, constat că adresarea politicoasă către autorul articolului (cu „doamnă“ sau „domnule“) e o regulă. În fine, mai constat că, adesea, cititorii au întrebări pentru autor, cer detalii, solicită nuanţarea vreunei afirmaţii. În ansamblu, lectura îmi dă senzaţia că, prin intermediul tehnologiei moderne, are loc cel mai normal fenomen de cînd există presa, înscris chiar în codul ei genetic: dialogul între jurnalişti şi cititori, spre beneficiul ambelor părţi.

Încerc, plin de bunăvoinţă şi încărcat de gîndire pozitivă, să fac acelaşi lucru pe ediţiile online ale ziarelor şi revistelor româneşti. Nu reuşesc. Trec peste „comentariile“ de tabloide, unde poporul cititor îşi manifestă pofta de dialog prin diverse excitaţii verbale („uauuuuu!“, „mamăăăăăă“ şi altele mai „tari“) plasate sub pozele diverselor senzu