După cum aflăm din manual, UE este un spaţiu economic comun. Doar că în orice spaţiu economic, statul are un rol important – de organizator, stimulator şi redistribuitor. Dar despre ce stat vorbim cînd ne referim la UE? În cea mai mare parte, despre statele naţionale, UE nu are atribuţii privind taxarea, cheltuielile sociale, pensiile etc. Totuşi, avînd o piaţă comună, UE încearcă să coordoneze politicile naţionale. Cea mai importantă tentativă s-a numit „strategia Lisabona“. Lansată acum zece ani, a vrut să modernizeze economia europeană. E o părere aproape unanimă că a fost un eşec. Doar că nu a fost un eşec peste tot, unele ţări s-au descurcat mai bine, altele mai prost. Unii spun că nici nu se putea altfel. UE nu are nici un fel de posibilitate de a obliga statele să atingă ţintele comune. Statele se supraveghează reciproc, îşi dau sfaturi, schimbă bune practici, şi atît. Cînd eşti rămas în urmă şi ar trebui să iei măsuri de reformă costisitoare, să-ţi pui în cap electoratul şi sindicatele, nu îţi prea pasă că – să zicem – Suedia îţi bate obrazul în întîlnirile de la Bruxelles.

Strategia Lisabona e pe cale de a fi înlocuită de o alta: „Strategia 2020“. Preşedinţia spaniolă a venit cu o propunere îndrăzneaţă: ce ar fi dacă noua strategie nu s-ar mai baza pe ruşine, ci pe sancţiuni? Premierul spaniol a vorbit despre „măsuri corective“. Să însemne amenzi? Să însemne excluderi de prin nişte instituţii europene? Omul atît a spus, nu a adăugat detalii. Guvernul german a respins imediat propunerea, spunînd că ar fi „prea sensibil“ să se ajungă la sancţiuni. De la Londra s-au dat semnale „pe surse“ că nici nu se pune problema. Dar ideea a fost susţinută public de noul preşedinte al Consiliului European, de liderul grupului liberal din Parlament şi, tot „pe surse“, de către Guvernul francez. Se va discuta problema la o întîlnire informală a şefilor de sta