Totuşi, volumele despre Bucureştiul interbelic şi despre Bucureştiul elitelor din vremea lui Carol I rămân nişte eseuri istorice foarte originale, pe când „La Belle Époque“ bucureşteană are parte, iată, de un roman adevărat! Diferenţă de accent, s-ar putea spune, întrucât şi Viaţa începe vineri beneficiază din plin de pe urma erudiţiei documentare. Numai că romanul de faţă funcţionează impecabil ca roman pur. Construcţia sa aminteşte deopotrivă de mecanismul unui ceasornic şi de armoniile unei cutii muzicale. Deşi vecinătăţile care pot fi oricând invocate sunt numeroase - dintre ultimele producţii artistice amintesc doar romanul Zilele regelui al lui Filip Florian şi filmul Restul e tăcere al lui Nae Caranfil -, volumul Ioanei Pârvulescu face diferenţa printr-o anume, particulară, clasicitate (vizibilă şi în rafinamentul cristalin, perfect controlat al unui stil vioi, empatic şi detaşat totodată, ce savurează detaliile de epocă fără a se „împodobi“ cu preţiozităţi simboliste) şi prin caracterul său speculativ.

Viaţa începe vineri pare să intre, fără probleme, în categoria numită de profesioniştii S.F. retrofuturism: intriga sa detectivă urmăreşte parcursul unui gazetar contemporan, Dan Creţu, căzut prin moarte într-un Bucureşti mai vechi cu o sută şi ceva de ani… Ficţiune a străinului, aşadar: un „străin“ condamnat să ia viaţa de la capăt şi să descopere o altă lume şi un alt timp, păstrând conştiinţa vieţii sale anterioare. Nu e foarte clar dacă şi memoria ei… Defamiliarizarea lasă însă, treptat, locul refamiliarizării, iar trecutul devine, până la urmă, „acasă“, pe măsură ce identitatea de alien a ziaristului e acceptată de bucureştenii obişnuiţi, în epoca lui Jules Verne şi H.G. Wells, cu scrutarea viitorului. Data la care Dan Creţu îşi începe în trecut noua viaţă, fiind descoperit fără cunoştinţă în zona „moşiei Băneasa“, stă sub semnul ambiguităţii cal