Iubirea de patrie nu e totuna cu iubirea imaginii patriei. Sigur că e important să arăţi bine în ochii lumii. Dar e esenţial ca faptul de a arăta bine să fie expresia unui bine real, şi nu o operaţiune de camuflaj, o minciună cochetă, o înşelătorie cosmetică. Se confundă, adesea, diplomaţia cu talentul de a măslui abil realitatea. În această accepţiune, a fi „diplomat“ e a şti să faci din ţînţar armăsar, din negru alb şi din rahat bici, recurgînd la cîteva viclene manevre retorice. Există gazetari şi politicieni care suferă mai abitir cînd sîntem vorbiţi de rău, decît cînd se află că stăm, cu adevărat, rău. Cu alte cuvinte, oricît de rău am sta, trebuie să ne străduim măcar să nu se ştie. Asta e strategia celor angajaţi în lupta pentru o bună imagine a României, cu o energie care ar trebui investită mai curînd în lupta pentru o Românie mai bună.

Printre avocaţii „imaginii“ ţării, există două mari categorii: persecutaţii şi fudulii. Persecutaţii se plîng mereu că sîntem calomniaţi pe nedrept sau că o rea voinţă universală vede numai fisurile noastre (minore), şi nu observă noianul de calităţi strămoşeşti în care moţăim, fericiţi, de secole. Fudulii se plîng că nu ştim să ne promovăm virtuţile, că nu ştim să ne punem în lumină în modul cel mai avantajos. Persecutaţii percep, clipă de clipă, comploturi, fudulii reclamă lipsa de competenţă şi de patriotism a concetăţenilor. România prezentată ca ţară a mineriadelor, a copiilor străzii şi a cîinilor vagabonzi e opera răutăţii mondiale. România prezentată la cîte o expoziţie din străinătate cu altceva decît cu „ce-i mai mîndru pe la noi“ e opera netrebniciei autohtone. Ne amintim încă de scandalul mediatizat pînă la isterie, din care trebuia să rezulte că Institutul Cultural Român şi mai ales Horia-Roman Patapievici ne-au făcut de rîs în America cu expunerea băşcălioasă a unui ponei roz sau, în Europa, cu