Scriu într-o cameră în care a intrat Mihail Sebastian. „Odaia lui Pippidi (am trecut cîteva clipe pe la el, să-i duc nişte cărţi) e un fel de insulă în care mi-ar fi plăcut să trăiesc. O masă de lucru, o bibliotecă, singurătate, lumină, linişte.“ Data din jurnalul scriitorului este 17 noiembrie 1941. Dedicaţia de pe Accidentul, datată „Noemvrie 1941“, a fost scrisă tot atunci: „Domnului M. Pippidi, cu dubla părere de rău de a-l fi cunoscut aşa de tîrziu şi de a-i oferi abia astăzi o carte dinainte de război, pentru care autorul ei are doar scuza că a uitat-o definitiv“. Altă însemnare, la 4 iunie 1943: „Scurtă vizită la Pippidi, pe care nu-l mai văzusem de cîteva luni. Mica lui garsonieră, cu atîta linişte, cu atîtea cărţi, e pentru mine un fel de imagine a păcii“. Era, este, în Lascăr Catargiu, 15 A.

Dar Sebastian, unde locuia el? O aluzie din jurnal pare să indice adrese unde s-a oprit scurt timp, cu chirie, după ce venise de la Brăila, „oraşul cu salcîmi“: Sfinţii Apostoli, Popa Tatu, Radu-Vodă. Poate, la început, o baracă din Văcăreşti, dacă pasajul din De două mii de ani este o amintire. Tot acolo, cîteva rînduri descriu o locuinţă mai decentă, închiriată cu 1000 de lei pe lună: „O mansardă. Dar e a mea. Un scaun, o masă, un pat. Patru pereţi albi şi o fereastră înaltă, peste care se văd vîrfuri de copac din Cişmigiu“. În Accidentul, Nora povesteşte: „Eu locuiesc aici aproape, în Bulevardul Dacia, şi tramvaiul nu opreşte decît ori la Donici, ori la Vasile Lascăr“. Sau, mai departe: „priveliştea ei de fiecare dimineaţă, imaginea familiară a Bulevardului Dacia, curtea maiorului de peste drum, farmacia din colţ, staţia de taximetre“. Aşadar, un progres spre centru care corespundea unei ascensiuni sociale a tînărului care avea, în 1938, 31 de ani.

Acest parcurs cunoaşte atunci o nouă etapă, garsoniera de pe Calea Victoriei despre