...chiar dacă se află sub troiene, chiar dacă ne îngheaţă picioarele, chiar dacă am obosit, chiar dacă ne-am plictisit, chiar dacă ne dor ochii de-atîta alb, care nu e întotdeauna (sau nu e numai) simbolul purităţii şi al nevinovăţiei, ci şi, în context teatral-scriitoricesc, al lipsei de inspiraţie şi al lipsei de nuanţe, ba uneori chiar al lipsei de talent. Să batem cîmpii, pentru că ţara nu arde şi nici baba nu se piaptănă, sau tocmai pentru că ard şi se piaptănă şi ţara, şi baba, şi băgătorii de seamă la ele şi la toate cele, şi pentru că „se cer măsuri imediate“, că doar e criză – şi ce măsuri să iei ca să schimbi ţara, sau baba, sau pe băgătorii de seamă, alt decît să-ţi iei cîmpii cu tine pe tălpile încălţărilor şi să te tot duci încotro vezi cu ochii, pentru că ţara ta e limba ta? Numai că orice pasăre pre limba ei piere, adicătelea, cum ar veni, pre ţara ei. Atunci, măcar, să te piepteni, mai ales la vreme de criză şi alte urgii, ca să fii, cel puţin, un mort frumos cu ochii vii. Hi, hi, ar trebui adăugat, atît de dragul rimei şi eufoniei, cît şi, în spirit profund naţional, pentru a face puţin haz de necaz, ştiut fiind că necazul doar cu haz trece, precum omul puntea, cînd se înfrăţeşte cu Necuratul. Numai că, tot în spirit profund naţional, omul mioritic nici puntea n-o trece şi şi frate cu dracul rămîne. Tango!
Am dat pînă aici un exemplu de batere de cîmpi autentică, nu de felul aceleia pe care am practicat-o din cînd în cînd, pe urmele lui John Steinbeck (apud Joia dulce, repet mereu, ca să se ştie şi să se citească), înăuntrul prezentei rubrici, numerotînd, la fel ca el, escapadele aşa zicînd campestre – adînc şi subtil legate, de fapt, de materia celorlalte capitole ale romanului. Ale romanului în chestiune, la dumnealui, ale romanului teatral, la mine, care încerc, aici, să spun cîte ceva despre teatru fără să fac însă cronică