Cam aşa e „Câtă speranţă“, un spectacol de aproape trei ore, fără pauză, care arată ca un fel de cabaret absurd în care nimic nu are legătură cu nimic. Spectacolul este compus din câteva fragmente din piese ale dramaturgului israelian Hanoch Levin, puse laolaltă după nici un criteriu. La acestea se adaugă song-uri, intermezzo-uri, cioace à la Afrim. De altfel, nici din texte nu se poate spune cât îi aparţin lui Levin şi cât lui Afrim însuşi.

Spectacolul începe cu un monolog ironic la adresa spectacolelor lui Afrim. Mă îndoiesc că Levin a scris aşa ceva, deşi pe afiş israelianul apare ca singur autor. În acest prim monolog, regizorul îşi ia marja de siguranţă şi ne sugerează că, în cazul în care nu ne place spectacolul, suntem cam bătuţi în cap. Şi dacă nu ne place, zice el, e din cauză că suntem deranjaţi de anumite cuvinte licenţioase.

Sigur, e regretabil, e absurd că s-a găsit, cu vreo doi ani în urmă, un domn deputat care a susţinut că spectacolul „Omul pernă“ de la Brăila e pornografic şi trebuie interzis (asta fără ca măcar domnul parlamentar să calce pe la teatru). Dar cu existenţa cuvintelor licenţioase în anumite montări s-a obişnuit încet-încet mai tot spectatorul român. Problema e acolo unde aceste cuvinte sunt introduse fără nici un sens, fără nici o motivaţie artistică. Şi, în cazul de faţă, repetarea excesivă a sintagmei „căcat-pişat“ în chiar acest prim fragment al montării de la Odeon e lipsită de sens. E doar ceva asemănător plăcerii copilului care a descoperit prima oară astfel de cuvinte şi le repetă la nesfârşit pentru că ştie că îşi supără părinţii.

„Ce e asta? MTV?“, mă întreba un amic după ce a ieşit nervos de la un alt spectacol al lui Radu Afrim. Pentru că într-un videoclip singurul scop este „să arate bine“. Cam aşa e şi în cazul acestui spectacol. Nu are nici un rost să (te) întrebi de ce Britney Spears cântă „Oops I did it