Apropierea emoţională între părinţi şi copii nu poate fi decât benefică pentru liniştea sufletească a acestora. Totuşi, dacă este exagerată, o astfel de ataşare poate dăuna nu doar dezvoltării copiilor, ci şi stabilităţii cuplului pe care îl formează părinţii.
Nu puţine sunt familiile foarte unite, între ai căror membri există o complicitate aparte. Foarte multe dintre mame îşi petrec cea mai mare parte a timpului împreună cu copiii, ajungând să le împărtăşească acestora totul - de la cea mai mică până la cea mai gravă problemă. Oricât de liniştitoare ar fi pentru cei implicaţi, acest tip de relaţie părinte-copil atât de strânsă rămâne totuşi un pericol pentru structura şi unitatea întregii familii.
Contopire temporară
Încă de când mama poartă în pântece copilul, între cei doi există o relaţie de contopire, care va dura şi se va face simţită câţiva ani după naştere. Este vorba de acea apropiere între mamă şi făt despre care se vorbeşte atât de mult şi pe care femeile care au născut o înţeleg foarte bine.
Mai târziu, în jurul vârstei de cinci-şapte ani, este foarte important ca ataşarea emoţională a copilului să nu rămână numai pentru mamă, ci să se dezvolte şi pentru restul familiei - tată, fraţi, surori - şi apoi, încet-încet, să se îndrepte şi spre cei din afara familiei - prieteni, colegi, vecini etc. Aceste aspecte sunt foarte importante pentru structurarea personalităţii micuţului. Specialiştii în psihologie infantilă susţin că aptitudinile de socializare ale copilului se dezvoltă în această perioadă, prin urmare, este esenţial ca micuţul să îşi dea seama că este o entitate, nu este legat de părinţii săi, în special de mamă. Cel mai mic defect de structurare a acestor aptitudini va avea drept rezultat imposibilitatea copilului de a stabili care sunt limitele dintre propriul „eu“ şi exterior.
În adolescenţă, în mod normal,
